
Munţii creşteau ca visarea în ochii statuilor
reci şi descompuşi
eram cu sufletul gol şi tânjeam după acoperământ
mă agăţam cu vinovăţie şi mintea goală ajungea mai sus ca îngemănarea dintre ultimul punct al pământului şi gura ta
era o goliciune la altitudine maximă
mă tăram în tăplile descoperite şi
măsuram cerul cu unitatea în care inima se descarcă de hematii
pe alb
dacă ţi-aş fi putut pipăi sufletul, cu ochii închişi, aş fi putut să jur că Sagarmāthā
e nimic în comparaţie cu efortul de a-ţi urca
emoţiile până sus,
acolo unde toate legile fizicii sunt făcute praf,
şi haosul e studiat fără algoritmi
la cel mai înalt grad al iraţionalului
atunci am ştiut că
singura şansă să înţeleg e să pun de-o parte tot ce ştiu
până la mine
şi de la tine încolo.
AUTOR: Antonia Luiza Zavalic
10 octombrie 2013
www.sighet-online.ro
|