Poezie: George Petrovai - Stihuri din lumină (VI) |
|
|
|
1317 Afişări |
Scris de George PETROVAI
|
Sâmbătă, 29 Octombrie 2011 06:50 |
1.Lumina lunii
Lună fără de viață de când fost-ai izvodită, nici că-ți pasă de-omenire cu moaca ta de ipocrită.
Lumina ta – o păcăleală pentru poeți și-amorezați, pomană este de la soare ca goliciunea să-ți arați.
În nopți senine ți se pare că ești de mare trebuință pentru pământul adormit după a zilei nevoință;
dar ți-e lumina indecisă, cum fazele îi poruncesc: ba-i în pătrar, ba-i plină-plină, ba-i nouă și cu chip crăiesc.
Schimbându-te neîncetat ca tot ce-aduce a femeie, pătrunzi prin ciclu-n muieret și marea tulburi prin maree.
Ca o cochetă te distrezi cu somnambulii muți și orbi – stăpână ești pe-a lor vieți și ei cu toții-s ai tăi robi...
2.Vino, lumina mea
Vino, lumina mea, mai ʼnainte ca iarna să mă găsească și inima să mi-o golească de preaumana dăruire prin iubire!
Iar nevenirea de-i stăpână pe vrerea ta háină, îți las ca amintire nefericita-mi amăgire înveșmântată-n nerostit, și sorb cu muribundă încântare licoarea neuitării de-alean dezvârtoșată în inima-ți petrificată.
3. Smerirea lui Moise
O, Tată, de-i cu putință, Te-aș ruga să-mi ierți trufia roditoare de îndoieli sâcâitoare, când vrut-am piscul prieteniei Tale să-l depășesc cu arca hârbuită a zbaterii fatale, plutind la întâmplare pe-oceanul râpilor umane.
De-aceea, pragul porții de intrare în Țara Făgăduinței s-a dovedit prea înalt pentru picioarele mele de bătrânețe-ngreunate și-n ezitare îmbăiate.
AUTOR: George PETROVAI
Sighetul Marmației, 5 oct. 2011
|