„A trăi în România poate fi un loc comun…! A trăi în Maramureş este un certificat de valoare” * Echim Vancea în dialog cu Adrian Alui Gheorghe * „Astăzi mă simt inutil în Sighetul meu!”
- Dragă Echim Vancea, zic unii, îngînaţi de glasul calendarului, că eşti la bilanţul a şaizeci de ani „de viaţă neîntreruptă”…! Dacă ar fi să îţi transformi viaţa ta într-o poveste, cam cum ar suna aceasta? Pe unde ai căutat, timp de şaizeci de ani, tinereţea fără bătrîneţe? Cîtă tinereţe ai găsit? Cîtă bătrîneţe ai căpătat pe unde ai umblat? - Răutăţi! Dragă Adrian, nu sunt decît vorbe, răutăţi din parte-le! Ha, ha, ha! „Şaizeci de ani de viaţă neîntreruptă”, cum zici tu, este o simplă menţiune la timp şi îşi are şi ea rostul ei în … economia generală a poveştii ăsteia de i se zice viaţă. Chiar dacă este viaţa mea. Nu m-am gîndit niciodată să îmi „transform”/„torn” viaţa mea într-o poveste. Nu de alta, dar nu prea am ce să povestesc. Mi se pare că cetăţeanul Pitagora s-a încumetat cîndva să dea suflet numerelor, fără să anticipeze că peste doar cîţiva ani (hai să zicem secole) cineva se va panica într-atît, încît îi va fi frică de acestea, chiar „înnobilate” de vîrstă…!
De şaizeci de ani eu stau mai mult în „banca mea”. Şi asta chiar dacă am cutreierat lumea (România şi Europa) în lung şi în „laţ”… Gabriel Liiceanu scria undeva cam aşa ceva: pentru muritori viaţa nu ar trebui să aibă sens decît după ce a fost validată de ratarea nemuririi… „Povestea” vieţii mele s-a desfăşurat şi se desfăşoară în exclusivitate fără repere concrete. Este povestea unui pariu prea puţin vizibil şi de aceea de necîştigat. Fie de către mine cu mine, fie de către alţii cu mine! Astfel cele două poveşti, a „tinereţii” şi a „bătrîneţii”, nu sunt decît spusa a aceluiaşi „actor”, care joacă un rol dublu sub bagheta unui regizor ajuns la vîrsta „maturităţii juvenile”, şi care jonglează permanent cu cele două „spaţii”, mai mult sau mai puţin la vedere. Tinereţea şi bătrîneţea nefiind decît nişte capcane, se înţelege. Pînă la urmă şi tinereţea şi bătrîneţea nu sunt decît una şi aceeaşi parte în a fi „vinovat” şi de a rămîne inocenţi. Această ambiguitate a poveştii nu face decît să o ducă pe mai departe „întrutotul” ilizibilă pentru „apărare şi acuzare”. Tinereţea nu face decît să acuze şi să manipuleze bătrîneţea care la rîndul ei nu face decît să ia apărarea tinereţii în numele… unei tinereţi ce plăteşte tribut maturizării. Eu în şaizeci de ani am iubit şi am fost iubit. Mai iubesc dar nu ştiu şi dacă sunt iubit. Am urît dar nu mai urăsc. Mi-am făcut prieteni şi încă îi mai am. Mi-am făcut duşmani şi încă îi mai am… Pe unde am umblat, să ştii, că numa’ de tinereţe am dat. Tinereţea-i şturlubatică! Bătrîneţea nu-mi place! Prea-i sfătoasă! Viaţa mea de pînă acum nu are nimic spectaculos. După cum nici de acum mai încolo nu văd cum s-ar putea strecura/ivi spectaculosul. Aşadar am fost un copil normal, căruia îi plăcea să se joace, să facă sport (am cochetat cu fotbalul la echipa „Viitorul” Năneşti !), îmi plăcea să citesc (dar astăzi în memoria copilăriei mele nu pot găsi cărţi care să îmi fi marcat destinul). Făceam şi trăsnăi. Părinţii mei sunt oameni simpli, de la ţară, fără şcoală multă, de o inteligenţă nativă, ţărănească. Şcoala o am făcut în sat şi apoi liceul la oraş, la Sighetul Marmaţiei (Liceul de Cultură Generală – secţia umană – astăzi Colegiul Naţional „Dragoş Vodă”). Cam asta e … ! Oare să aibă vreo semnificaţie astea toate? Zi şi tu … ! - De ce ai rămas la Sighet, de ce nu ai plecat într-o capitală, ca să ajungi celebru? A fost o laşitate sau un act de comoditate? Sau, poate, a fost o chestiune de curaj? Cît de departe poţi împinge cu privirea, dimineaţa, orizontul din dreptul Tisei? - Dumneata de ce ai rămas cu „ochii” pe Sighet? Care capitală? Ce înseamnaă „celebru”? Eu (nu „io”) cred că celebritatea înseamnă frumuseţea de a fi cunoscut/ recunoscut de ai tăi, acolo între mulţumiţi şi nemulţumiţi. Iată o poveste (nu de alta dar am înţeles că îţi plac poveştile): unui bătrîn spuindui-se că el este dintr-un sat cu cîteva „nume mari” (pe care din decenţă nu le voi spune) a replicat sigur de el: „Domnule, nu eu sunt din satul lor, ei sunt din satul meu! Satul este al celui care trăieşte în el, nu al celui care fuge din el! Atîta vreme cît fie unul, fie altul şi-a părăsit satul, atîta vreme cît nu au fost în stare să facă şi ei o căsuţă acolo sau măcar să le repare pe cele părinteşti, sunt nimeni. Dacă nu au făcut nimic în satul lor, rămîn nimeni! Satul a fost pentru ei pomul, ei au fost fructul! S-au smuls din ram şi s-au dus în lume să-i mănînce alţii. Acolo, în satul lor, nu au lăsat nimic.” Ce zici Adriane de această poveste? Mai este nevoie de curaj? Din această poveste nu ştiu dacă mi-aş fi putut asuma un alt destin! Nu ştiu dacă „povestea” de mai sus te-a lămurit. Am fost şi sunt legat de o anumită conjunctură. Sufăr şi astăzi ca şi mai ieri pentru faptul că scriitorul este… inutil în comunitatea sa. Astăzi mă simt, mai mult sau mai puţin, inutil în Sighetul meu! Mi-am dat prea tîrziu seama că sunt complet rupt de realitatea socială a zilei. Astăzi sufăr pentru „laşitatea” din anii ’80. Pentru lipsa de curaj din acea perioadă cînd băteam Europa în lung şi în „laţ”. Dar ce să fac astăzi cu o plîngere fără de… pauză? Timpul a trecut şi trece şi astăzi asistăm la o poluare fără precedent a socialului şi a spaţiului cultural. Dar nu poţi, oricum, să îţi asumi un alt destin decît al tău. Părerile de rău nu îşi mai au rostul. Simt că sunt presat de timp şi mă tem că nu voi fi în stare să realizez ceea ce, măcar parţial, aş fi vrut/ putut să fac. Îmi este greu să îmi închipui că frustrările pe care le-am avut nu mi-au marcat oarecum personalitatea. Ce-ar fi fost dacă nu le-aş fi avut? Greu de spus. „Curaj”? O trăire care merită toate „suferinţele” de pînă acum! De aceea privirea mea cînd scrutează orizontul din dreapta Tisei este ca o „feerie coborîtă parcă dintr-o pictură” (R.M.Rilke). „A fi vedetă în Bucureşti cu o identitate falsă mi se pare a fi o uzurpare de titlu nobiliar. Mi se pare a fi o iluzie dureros de atrăgătoare. De aceea mulţi au şi eşuat!” - Dacă în anul 1989, luat de entuziasmele Revoluţiei, te-ai fi mutat la Bucureşti, cam care ar fi fost parcursul existenţei tale scriitoriceşti? Ai fi fost mai vizibil în plan literar? Cît te-ar fi ajutat locul, cît ţi-ar fi lipsit Maramureşul? Cît datorezi Maramureşului în ceea ce priveşte devenirea ta literară? Cît datorează Maramureşul consecvenţei tale? Mulţi maramureşeni sînt vedete la Bucureşti, după cum ştim cu toţii … - Nu m-am gîndit să emigrez înspre Bucureşti nici în 1989 şi nici mai tîrziu. În mare ţi-am dat răspunsul mai sus. Vizibilitatea literară, dacă este, se vede de oriunde. Atîta doar că în Bucureşti eşti mai aproape de… Lipscani sau Covaci, ca să nu zic de Casa Poporului. Sunt multe exemple de succes de pro şi contra. Eu nu cred că m-aş fi putut adapta ălora. Deşi prin ’78 sau ’79 m-am bucurat de succes la şedinţa Cenaclului literar al Facultăţii de ziaristică din cadrul Academiei „Ştefan Gheorghiu”. Nu am citit, aşa cum s-ar putea crede, poeme cu tovarăşul sau tovarăşa, Patria şi Poporul. Boul şi viţelul. Dimpotrivă! Am fost chiar şocat de participanţii rebeli ai acelui cenaclu. Ţin minte că a fost o şedinţă de cenaclu de „tip occidental”. Jocuri de lumini, semiîntunericime, bar cu de toate, proiecţii cinematografice, dar mai ales luări de cuvînt dintre cele mai „rebele”! Fiind un tip uşor adaptabil nu cred că mi-ar fi lipsit Maramureşul mai mult decît eu lui! Oricum Maramureşului îi datorez totul. Eu, ca om al acestuia, precum şi poeziei mele, care îi aparţine. Chestiunea este că, cu excepţia d-lui Gheorghe Grigurcu, dar şi a cîtorva prieteni (din Piatra-Neamţ, Iaşi, Bistriţa, Beclean, Cluj-Napoca), care i-au bătut drumurile, nu prea au înţeles „uşurătatea” cuvîntului. Maramureşului îi datorez totul. Dar trebuie să ne înţelegem, odată pentru totdeauna, asupra acestui Maramureş…! Maramureşul de astăzi are cîteva ţări care nu au nimic în comun cu Maramureşul Maramureş. Sunt „ţări” atît de individualizate social şi cultural încît mă mir că nimeni nu a sesizat încă acest fapt. Maramureşul de astăzi îşi aşterne „plapuma” peste cîteva „ţări” de o individualitate nemaipomenită şi care a dat literaturii române nume de excepţie. Aşa are Maramureşul sub „cupolă” (din 1968, odată cu noua împărţire administrativ-teritorială) Ţara Lăpuşului, Ţara Chioarului, Ţara Codrului. Oamenii obişnuiţi, oamenii de cultură, scriitorii, „se dezic” astfel de „ţările” lor, de identitatea locală. Îşi iau o identitate care nu este a lor, plăcîndu-le mai mult să li se zică „maramureşeni”. Nu este corect. Nici pentru ei, nici pentru Maramureş. Şi nu vreau să dau nume. Maramureşeanul este testamentar aşa cum este şi lăpuşanul, chioreanul sau codreanul. Dar iluzia de a aparţine Maramureşului, fie el om de rînd sau scriitor, este „o ipocrizie”. A fi vedetă în Bucureşti cu o identitate falsă mi se pare a fi o uzurpare de… titlu nobiliar. Mi se pare a fi o iluzie dureros de atrăgătoare. De aceea mulţi au şi eşuat! - Eu te văd lipit de Sighet ca marca de scrisoare. Aici te-am găsit în 1980, cînd am făcut prima descindere la festivalul de la Sighet, aici te regăsesc an de an, egal în vizibilitate cu monumentele care dau culoare oraşului, locului. Care ar fi expresia sau fraza cu care ai putea să caracterizezi Sighetul, Maramureşul? - Fără falsă modestie, fapt obiectiv fiind, nimeni nu îmi datorează nimic, şi totuşi da. Faptul că, în legătură cu persoana mea, Sighetul Marmaţiei este mult şi des amintit în ultimii ani în presa românească ar trebui să îmi datoreaze şi mie acest lucru, ca şi atîtor personalităţi ale locului! „Marca” se prea poate cheama, cu şi fără falsă modestie, Echim Vancea. Monumentul meu care dă „culoare oraşului” sunt cele cîteva cărţi publicate după ’89, după sclipirea de speranţă din decembrie(le) acelui an. Dragă Adriane, mă bucur că mai am puterea de a te/vă primi încă în acest spaţiu. Te rog să înserezi tu, în acest dialog, minunata noastră întîlnire din anii ’80. Tu, Aurel Dumitraşcu, Lucian Vasiliu, Nicolae Sava. Şi nu mai ştiu. Hm! Sighetul, Maramureşul pot a da naştere unor iluzii dureros de atrăgătoare! Lecţii de viaţă, analize ale limitelor puterii, ale urii şi, de ce nu, în cele din urmă, limite ale iertării. Adriane, te rog să mă crezi că cea mai frumoasă definiţie a Maramureşului a dat-o poeta Ileana Zubaşcu-Cristescu: „Maramureş/ tăietură de cuţit/ pe fruntea latinităţii”; iar pentru Sighet: „Cît-îi Maramureşu’/ Nu-i oraş ca Sighetu’;/ Sighetu’-i oraş mnicuţ/ Tătă fata-i cu drăguţ”. Cuvinte „obişnuite”, cunoscute de lumea întreagă. Citesc, în continuare, Nicolae Labiş, Mihai Eminescu, Gellu Naum şi folclor maramureşean fără să mă plictisesc! - Ce ţi-a dat ţie poezia pe lumea asta? Cît datorezi poeziei în devenirea ta umană? Cît reproşezi poeziei în neîmplinirile tale cotidiene? Poezia e un dar sau o povară? - Iată un răspuns şablon: poezia mi-a dat dreptul să trăiesc; poeziei îi datorez „dreptul la timp”. Tot ce nu am realizat îi datorez poeziei. Mergînd oarecum mai oblu cred că poezia nu poate să se supună unor „adevăruri” de genul „îţi dau”, „îmi dai”. Eugen Ionescu declara că l-a „format hazardul”. Eu declar public că am format… hazardul! Poezia, spune undeva Gheorghe Grigurcu, este „un semn cu două feţe, una relativă alta absolută”. Aşa că aş mai adăuga ceva: dacă nu eşti cititor, nu poţi fi poet. Şi mai departe adaug că este o profanare a vorbi despre poezie, despre „cîştigul” şi „îndatorarea” faţă de EA. Orice discuţie despre poezie cred ca nu este altceva decît o profanare a Acesteia. Poezia este, cred, un text, purtător de semnificaţie estetică, unic. În rest nu-i decît o întîlnire ratată între Cuvînt şi Intimitate. - Care ţi-au fost, care îţi (mai) sînt mentorii? Cît le datorezi, cît îţi datorează? - Nicolae Labiş, George Bacovia, Mihai Eminescu, Gellu Naum şi folclorul maramureşean. Lista este aleatorie. Apoi nu vreau a nedreptăţi pe cineva şi mai zic: toţi poeţii care îmi plac. Nu le datorez şi nu îmi datorează nimeni nimic. Lor le datorez eu totul. Ce am fost şi ce-am ajuns, lor, POEŢILOR, le datorez. Şi încă şi mai mult. Cred că sunt doar trena unei mari poezii. Gheorghe Grigurcu spunea într-un interviu că „epigonii nu sunt decît nişte sinucigaşi”… Dar nu sunt inspirat, aşa că te rog a mă absolvi de a da un răspuns mai detaliat la această întrebare. „Laurenţiu Ulici a fost, în perioada postbelică, cel mai aprig şi mai consecvent apărător al breslei scriitoriceşti în general, şi al cauzei tinerilor scriitori, cu precădere”
- Laurenţiu Ulici a fost un artizan al definirii literare a „kilometrului zero al literaturii române” la Sighet. Voi, cîţiva, păreaţi locotenenţii lui Laurenţiu Ulici într-o tentativă de salvare a poeziei, înainte de 1989 din motive ideologice, după 1989, din motive economice şi de criză a societăţii deversată în capitalism…! Ce a însemnat Laurenţiu Ulici pentru devenirea ta, a voastră? - Pot a vorbi despre Laurenţiu Ulici doar în numele meu. Laurenţiu Ulici a fost şi rămîne, în ciuda unor minimalizări, o personalitate de prim rang a literaturii române, precum şi un personaj al ei. Laurenţiu Ulici a făcut din Sighetul Marmaţiei una dintre cele mai curate şi mai ferme conştiinţe ale poeziei/literaturii române. La Sighetul Marmaţiei, ca de altfel şi în alte părţi, Laurenţiu Ulici nu a făcut „opoziţie de cafenea”, o bravadă „juvenilă”, avea 35 de ani cînd a descins (1978) definitiv şi pentru vecie (2000) în fruntea Festivalului de Poezie „Laudă-se omul şi ţara” de la Sighetul Marmaţiei, care ulterior a devenit Festivalul Naţional de Poezie, apoi Festivalul Internaţional de Poezie „Europa Kilometrul zero”. Lulu, cum îi ziceau prietenii, a fost şi rămîne o îmbinare fastă de percepţie critică (talent) şi moralitate, care îşi rostea pînă la capăt gîndurile. Persoana sa emana o vrajă puternică asupra celor din jur. Fie ei amici sau duşmani. Aş fi vrut să fi avut „bunăvoinţa” de a mă „recunoaşte”. Şi chiar a făcut-o. La una din ediţiile festivalului am trimis şi eu, sub pseudonim, că altfel nu aveam voie ca organizator, un grupaj de poeme. Cînd a fost jurizarea mi-a zis-o: „Echime, pseudonimul este frumos, textele la fel, doar că nu poţi participa la concurs. Eşti organizator.” Te „citea” din prima. Dacă un text intra în atenţia sa, te „ştampila” pe vecie. Nu mai aveai cum scăpa de ochiul său. De altfel optzeciştii şi o parte din nouăzecişti o ştiu mai bine. Laurenţiu Ulici a fost şi rămîne o prezenţă fascinantă prin discurs şi atitudine, anvergură. Este în acelaşi timp o „valoare simbolică extraordinară”! Dacă momentan Laurenţiu Ulici se află într-un „con de umbră”, cred cu tărie că nici o conspiraţie, nici un complot nu vor putea face să dispară definitiv valoarea sa din memoria noastră culturală. Opera sa, atît cea literară cît şi cea politică sau obştească, ţine de domeniul patrimoniului cultural naţional. - Te rog să îl evoci pe Laurenţiu Ulici prin cîteva amintiri care ţi-au rămas în memorie… - Ţi-am răspuns mai sus….! Mai adaug doar faptul că optzeciştilor le-a fost şi le este deopotrivă tată şi mamă. Despre întîlnirile noastre am mai povestit în altă parte şi cu alte prilejuri. Mă doare faptul că anul trecut, cînd s-au împlinit 10 ani de la plecarea sa dintre noi, nu s-a întîmplat nimic cu excepţia acelui volum coordonat de mine – „Laurenţiu Ulici – 10 ani de posteritate” – la care au răspuns foarte puţini dintre cei pe care i-a promovat, unii dintre dînşii spunîndu-mi că de fapt Laurenţiu Ulici, „nu a mizat niciodată” pe el/ ei. Ce se întîmplă oare cu a sa istorie a literaturii române? Am văzut cu ochii mei „un metru cub” de manuscris la el acasă! Întrebîndu-l odată la o întîlnire sigheteană cînd a avut vreme a scrie atîta mi-a răspuns: zi de zi, noapte de noapte. Cred că nu-i departe ziua cînd i se vor consacra ample cercetări asupra operei şi asupra vieţii sale. Le merită din plin şi cu asupra măsură! Laurenţiu Ulici a fost cel mai aprig şi mai consecvent apărător al breslei scriitoriceşti în general, şi al cauzei tinerilor scriitori, cu precădere. Pe mulţi i-a năşit, mulţi îi datorează supravieţuirea – unii chiar la propriu, nu doar cea literară –, multora le-a fost sfetnic şi călăuză, cum spune Mircea Petean. „Eu am ales poezia pentru a nu muri din cauza ei” - Poezia pare a fi un fel de „terra nova” pe care poetul îşi cheamă cititorul, îl îmbie spre un nou orizont…! Cîtă grijă ai de cititorul textelor tale? Te interesează soarta cititorului tău? Îi acorzi vreo circumstanţă cititorului? Te rog să faci portretul robot al cititorului tău de poezie. Cum ar arăta? - Prin activitatea sa de purificare a Cuvîntuluiu Poetul, scriitorul în general, este astăzi un ins „decepţionant”. „Rău”. O „buruiană” care invadează straturile pline de „miere şi lapte”. Un ins care „tulbură apele” spiritului public compromiţînd dramatic „succesurile”. Pînă şi tăcerea/ tăcerile lui sunt interpretate. „Terra nova” nu-i, astfel, decît un prizărit, vag şi necăjit teritoriu de al cărui „gard” se apropie orişicine şi face ceva pe el. Este o realitate invizibilă. Portretul „robot” al cititorului meu? Cititorul meu este un „cititor de drept comun”. Superficial, trîndav şi viclean! Cine se/s-ar mai frămînta astăzi de ce se scrie? De ce se mai scrie Poezie”. Poetul/scriitorul şi-a pierdut într-un fel „motivaţia scrisului” său în ochii cititorului, a publicului cititor. Dacă eu îmi pun întrebarea dacă Eminescu a existat, cititorul meu işi va pune oare aceeaşi întrebare? Nu cred! Cititorul este o „bestie” trîndavă, şmecheră şi vicleană, care iubeşte enorm de mult corupţia literară. Cititorilor le zic să nu o ia „otova” de drept. Oricum autorii sunt depăşiţi de către cititori. În poezie „totul este unul” şi acela este autorul. Oare ar fi „corect” să să se scrie poezie/literatură în general printr-o ordonanţă de urgenţă? Sighetul, pentru mine, este păcatul şi penitenţea uitării. O factură de neîmblînzit, singurătatea. - Cît de bine, consideri, te-au citit criticii literari? Care critici te-au citit cu adevărat? Care ţi-au rămas datori…? Ce ai fi vrut să se spună despre tine, la nivelul criticii literare de la noi? Dacă ar fi să îţi faci „autocritica literară”, ce ai spune tu despre tine? - Am fost „citit” şi „asupra citit”. Cei care au scris depre cărţile mele am „citit” că le-au şi citit. De ce aş fi pro sau contra faţă de un text „critic” al unuia sau altuia dintre cei care au apucat a scrie despre una sau alta din cărţile mele? M-a interesat să văd doar dacă, unii dintre ei, mi-au scris corect numele. În rest, Dumnezeu cu… scrisa! Le mulţumesc tuturor. Dar nu pot a trece peste numele lui Laurenţiu Ulici, Gheorghe Grigurcu, Geo Vasile, Ion Pop, Ioan Holban, Lucian Alecsa, Adrian Alui Gheorghe, Cassian Maria Spiridon, Mircea Petean, George Vulturescu, A. I. Brumaru, Alexandru Lungu, Radu Ţuculescu, Andrei Moldovan şi cei din publicistica judeţeană Augustin Cozmuţa, Gheorghe Pîrja şi mulţi alţii. „Autocritică literară”? Aş putea răspunde mai mult sau mai puţin şablonard. Nu ezit în a crede că a-şi face „autocritica”, mai ales literară, este un gest de ipocrizie din partea oricărui autor. Cititorul „specializat”, am numit criticul literar, cred că este singurul în măsură să dea un „verdict” asupra „producţiei scriitoriceşti”. Apropo Laurenţiu Ulici a publicat un volum de poezie despre care a şi scris la rubrica „Prima verba” a „României literare”. Ştie cineva pseudonimul şi titlul volumului? Eu am pierdut o sticlă de spirt occidental pe această temă! Dragă Adriane, eu am ales poezia pentru a nu muri din cauza ei. Poezia este un pericol imanent. Este în permanenţă un „potenţial asasin”! Poezia respinge un „adevăr univoc”. La poet cuvîntul obişnuit este prilej de credinţă, la omul obişnuit o vocabulă vremelnică, cotidiană. „Nu, dragul meu, orgoliile locale sunt extrem de mari! Ceea ce vezi nu-i decît o armonie de suprafaţă …” - Un jurnalist englez, Nick Maes, scria, la începutul lunii august, din acest an, în „Daily Mail”, după o excursie în Maramureş, pe care a făcut-o după ce cîteva celebrităţi engleze, între care prinţul Charles, au lăudat fără măsură zona: “Doi cai de culoarea castanei mă trag într-o căruţă mare încărcată cu fîn şi pare că sunt capabili să treacă peste orice obstacol. Nu aş fi crezut că pot merge astfel pe un drum cu şleauri adînci şi bolovani uriaşi. Acesta este modul de a călători în Maramureş (…). Zona este frumoasă, iar stilul de viaţă al ţăranilor încîntător. Fîneţele pline de orhidee sălbatice rare se întind pînă la dealurile împădurite, ritmul vieţii este foarte lent, iar senzaţia de a scăpa de tot şi de toate este copleşitoare. Am crezut că m-am întors cu 100 de ani în timp cînd m-am întîlnit cu patru ciobani care mulgeau oile sub un umbrar. Cîinii lor mari m-au privit cu precauţie, dar eu am fost cel rezervat – aceşti cîini sunt făcuţi pentru a se lupta cu lupii. Poate că sunt drăguţi, dar nu sunt făcuţi pentru a fi mîngîiaţi. Ciobanii şi-au făcut treaba repede şi într-o oră obţinuseră elementul de bază pentru brînză. Odată treaba terminată, m-au invitat să iau prînzul cu ei: sarmale, gogoşi şi băutura locală – ţuică de mere…”. Recunoşti descrierea? Cum te simţi ca un om care trăieşte într-un loc aflat cu o sută de ani în urma Europei? Din perspectiva ta, vezi Europa cu o sută de ani în faţă? Îţi pasă de „ora exactă” a Europei? Unde se situează poezia ta în relaţie cu poezia Europei? - Domnul tău englez nu a înţeles nimic din frumoasa-i experienţă maramureşeană. O văzut, o plecat şi o scris. Atît. Dacă ar fi mîngîiat măcar unul dintre cîinii stînii şi-ar fi dat seama că acei cîini, cîinii de stînă, sunt chiar de mîngîiat. De nemîngîiat este jurnalistul! Ăsta muşcă şi în somn! Nu a văzut şi nu a înţeles nimic! Chiar cred că în imberba-i sclifoseală de peste „canal” ar fi preferat ca atît ciobanii, cît mai ales cîinii, să-i lingă foaia şi pixul şi în final să îl declare „cetăţean de onoare” al stînii pe care domnia sa şi-a propus să cultive orhidee… ! Dacă vii în Maramureş doar pentru a-ţi exhiba frustările regale, vii de … futu-i pomana. Maramureşul îţi dă, dar nu îţi pune şi în traistă! - Văd că te-ai enervat, Maramureşul tău nu poate fi atacat nici din aer, nici de pe uscat, nici din presă …! Dar hai să facem un exerciţiu de imaginaţie care să ducă în deriziune crispările vieţii…! Dacă ar fi să prinzi capătul lumii din perspectiva veseliei proverbiale de la Săpînţa, cam care ar fi textul pe care ţi l-ai atribui sau pe care ai vrea să ţi-l atribuie urmaşii urmaşilor meşterilor lemnari de azi? - În primul rînd „cimitirul” de la Săpînţa nu mă reprezintă. Şi, mai ales, nu reprezintă Maramureşul! Maramureşeanul! Cimitirul, cred eu, nu a fost şi nu va fi niciodată vesel! Nici măcar cel de la Săpînţa! Muritorul îl percepe ca pe unul vesel. Eu, ca „nemuritor” – ha, ha,ha! – mi se pare a fi de prost gust. Cum ţi se pare gestul ca printre morminte şi cruci să toci seminţe precum la peluza unui stadion. Şi mai tragi şi cîte un „moment” zero. Adică te fotografiezi cu „soacra”, „ceapistul”, tractoristul”, „băutorul” sau propria-ţi faptă. Cred că Ion Mureşan ar fi trebuit să îşi scrie „cartea Alcool” documentîndu-se din Cimitirul Vesel de la Săpînţa! Cimitirul Vesel de la Săpînţa, pentru mine, nu este atît de vesel pe cît îl cred unii şi alţii. Cimitirul vesel nu este vesel de loc! Aşa că pe crucea mea nu mi-aş dori decît un text simplu: numele şi prenumele; n.-m.. Orice alt text nu ar fi decît un gest incalificabil de glorificare/aneantizare a unui individ de nemîntuit! - Generaţia ’80 este/ a fost o realitate fecundă. Unde te întîlneşti cu aceasta, unde te desparţi de ea? Crezi în grupările literare? Crezi în valoarea generaţiilor şi a promoţiilor? Voi, la nivelul Sighetului, păreţi o grupare coerentă, armonizată în vreme prin acţiunile literare pe care le-aţi organizat… - O, am mai spus-o. Nu prea cred în generaţii, fie ele poetice sau… economice. Din punctul meu de vedere „generaţia” este oarecum dubioasă. Din 1990 sunt un „creator capitalist” care nu cîştigă nimic, fapt pentru care îmi este „ruşine” să nu completez, măcar o dată la doi ani, „Fişa 200” pentru Administraţia Financiară Locală. Cred doar în promoţia/promoţiile de la supermarket-uri. Cît despre generaţii, habar nu am. Laurenţiu Ulici a încercat, s-a străduit să impună o clasificare de gen. Lumea i-a sărit în cap. Aşa că fiecare cu prisaca lui (pe la voi), cu grădina lui (pe la noi). Valoarea este a individului şi nu a generaţiei sau a promoţiei. Dacă un individ este bun sau foarte bun, atunci este pus în faţa generaţiei sau a promoţiei, i se dă titlul de şef şi apoi o şterge şmechereşte pe uşa din dos, fără să plătească oalele sparte (e vorba desigur de operă) de dumnealui. Revine, adus în fruntea bucatelor, după o „generaţie” sau „promoţie” în prim-plan de un „necesar” grup literar de la centru şi apoi „dă-i si dă-i” generaţie şi promoţie pentru a-l face nobelist! Generaţia cît şi promoţia nu sunt decît nişte gogoşi coapte la… soarele capitalei. Eu cred că în capitală (refuz a îi spune numele) nu „se există” stradă, bulevard, cartier, şi mai nou parc unde să nu fie un generaţionist sau un promoţionist. Asta o spun nu ca să mă încaier cu „capitaliştii” literari. Dragă Adriane, pînă şi ţie, aflat la doar … două-trei străzi de Sighet, constat că nu prea le ai cu grupările. O spui totuşi bine că „părem” o grupare coerentă, este doar aşa, a „părea”, pentru că fiecare face ce face pe „tarlaua” lui. Ştii că Laurenţiu Ulici a fost în Baia Mare de doar … trei sau patru ori în peste 50 de ani? Ştii că Laurenţiu Ulici îşi dorea o filială a USR nu în Baia Mare ci la Sighetul Marmaţiei? Ştii că Laurenţiu Ulici îşi dorea o revistă literară, finanţată de USR, la Sighetul Marmaţiei şi nu la Baia Mare? Mai ştii că atunci cînd am propus să i se dea numele lui Laurenţiu Ulici Bibliotecii Municipale din Sighetul Marmaţiei, unul dintre consilierii judeţeni (Lăpuşan, poet şi „prieten” cu Laurenţiu Ulici !) a pus următoarea întrebare în plenul acelei şedinţe: „Cine este Laurenţiu Ulici?”, iar lumea a rămas consternată. Şi asta numai pentru că, la un moment dat, Ulici a refuza să îl pună redactor şef la o publicaţie a USR ce ar fi urmat să apară în Maramureş…! Nu, dragul meu,orgoliile locale sunt extrem de mari! Ceea ce vezi nu-i decît o armonie de suprafaţă. Maramureşul, Maramureşul cel adevărat (vezi că sunt şi eu, vechi, „antic şi de demult”) a început să se „gate”. Îl văd ca pe o „moară” de măcinat … imagini de altă dată, chiar suflete. Dacă pînă mai ieri puteai să ceri o ulcea cu apă oricărui maramureşean, astăzi acelaşi maramureşean de ieri, îţi ia, măcar, un ban! „– Alo, societatea de servicii publice de poezie? Îmi curg la ţeava de la bucătărie cîteva rînduri de versuri albe. Eu aş dori cu rimă. Mă puteţi ajuta?” - Ţi-a fost vreodată ruşine că eşti poet şi nu altceva, om de afaceri, de exemplu? În ce relaţie eşti cu banii? Dacă ai avea toţi banii din lume, ce ai face cu ei? - Nu! Îmi este greu, nu ruşine, că sunt, aşa precum o ştii, directorul unei instituţii de cultură. Biblioteca Municipală „Laurenţiu Ulici” şi că trebuie să cerşesc an de an bani pentru ca această instituţie să rămînă pe „piaţa” locală a instituţiilor publice. Ca „poet” nu are de ce să îmi fie ruşine. Chiar dacă am încercat şi eşuat în afaceri, nu am prea avut probleme cu banii. Nu i-am avut niciodată aşa că nu am ce regreta. Vorba aia „ce-am avut şi ce-am pierdut … ?” Nu vreau să mint. Mi-ar place să am „toţi banii din lume”! Doamne, ce mi-ar plăcea să văd o coadă, pentru bani, de la Sighetul Marmaţiei la… Piatra Neamţ! Şi aş pune o singură întrebare solicitantului: „La ce îţi trebuie banii?” Banii i-aş da celui care ar ridica, din kilometru în kilometru, o librărie sau o bibliotecă. Închipuie-ţi o autostradă între Piatra Neamţ şi Sighetul Marmaţiei care din kilometru în kilometru ar fi împînzită de librării şi biblioteci!!! Nu s-a văzut neam! - O autostradă cu librării şi biblioteci? Asta ar însemna că lectura s-ar face în goana maşinii …! Iar din goana maşinii se pot citi doar reclamele la coca-cola … ! Dar să ne revenim! Ai făcut şi ceva politică, la nivelul comunităţii tale. E implicarea intelectualului o necesitate? Are nevoie societatea românească de implicarea scriitorului? Trăieşti într-o Românie acceptabilă? Ce calităţi ne ţin atîrnaţi, ca români, pe harta Europei? Care sînt defectele pozitive ale românului? - Adevărat. Partidul Alternativa României (PAR), devenit ulterior Uniunea Forţelor de Dreapta (UFD). Împreună cu mai mulţi prieteni între ale literaturii am înţeles să ne „înrolăm” politic la prieteneasca solicitare a lui Laurenţiu Ulici. Mulţi însă au fost doar nişte şmecheri de cartier. Vroiau slujbe bine plătite în deconcentratele judeţului. Am refuzat acest tîrg, şi m-am retras. Societatea românească nu are nevoie de „implicarea scriitorului”. Şi asta nu fiindcă scriitorul nu ar avea ceva de spus în această societate. Ci pentru că societatea românească nu are nevoie de scriitor. Societatea românească nu înţelege, nu cuantifică, noţiunea de scriitor. Pentru majoritatea ei, adică peste 60%, nu ştie ce este ăla scriitor. Te rog frumos … ! Eu nu trăiesc în România. Eu trăiesc în Maramureş! Pare ridicol, dar a trăi în România este un loc comun, a trăi în Maramureş este un certificat de valoare! Nu ştiu ce să îţi spun! Eu ştiu doar că … locuiesc acolo unde se atîrnă harta în cui! Românul nu are, sunt sigur, defecte mai mari sau mai mici, pozitive sau negative, decît ale europeanului obişnuit. Cel mai mare defect „pozitiv” al românului este sinceritatea. Românul nu ştie să mintă! Dar în numele lui au minţit conducătorii, politicienii. Românul este credibil în orice afacere. Doar că imediat în spatele lui apare „românul erectil”, spusa lui Radu Ţuculescu, şi ăsta îl ia şi îl fute cum vrea. - Dacă ar exista meseria de poet, cum ar arăta fişa postului pentru o zi de muncă? - Sincer că mi-ar place „meseria de poet”. – Alo, societatea de servicii publice de poezie? Îmi curg la ţeava de la bucătărie cîteva rînduri de versuri albe. Eu aş dori cu rimă. Mă puteţi ajuta? – Este cineva acasă înainte de amiază? – Nu, abia seara. – Seara aceasta nu este lună şi nu cred că am putea finaliza comanda! – Hai, domnule, că am văzut io că nu sunt nori şi o mai zis şi la meteo că cerul va fi liber! – Vă rog nu vă enervaţi! – Păi ce, io mă enervez? Am nevoie urgent, domnule, de patru strofe. Rima obligatorie. În regulă… Vă rog adresa…! Şi aşa mă voi putea bucura de o impozitare de 16 % pentru drepturi de autor! ….Oricum, mi-aş dori o asemenea „meserie” . - Există o dinamică a literaturii române, ziua de azi cere tributul zilei de ieri şi aşa mai departe. „Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi”, vorba lui Eminescu. Cît de nouă, de provocatoare, în relaţie cu literatura generaţiilor care le-au premers, se află scriitorii din noile generaţii? Cum poţi caracteriza – ca scriitor şi ca director de bibliotecă – literatura tînără din limba română? - Ne credem dar şi suntem minunaţi. Eminescu „o fo, ori no fo”, o fost spus-o „Adormind de armonia/ Codrului bătut de gînduri,/ Flori de tei deasupra noastră/ Or să cadă rînduri-rînduri.” Fiecare dintre noi avem un „tîrg amar” care ne locuieşte şi înlocuieşte, mai mult sau mai puţin modest. În relaţie cu literatura generaţiilor, eu cred că nu suntem decît nişte navetişti. Şi asta nu de ieri sau de astăzi. Am citit undeva că d-l Confucius a văzut într-o zi nişte purceluşi sugînd la ţîţele unei scroafe care tocmai murise. Deodată, purceluşii s-au oprit din supt şi s-au îndepărtat imediat de aceasta. Ei întrucît aceasta nu îi mai privea şi îşi schimbase şi starea s-au îndepărtat dintr-o dată de ea. Purceluşii iubiseră în maica lor, scroafa, nu corpul acesteia, ci cele ce o însufleţeau. Oare literatura înaintaşilor latră de bucurie în faţa noastră!? Eu sunt încredinţat că ne caută încă sufletul! Biblioteca nu va dispărea. Că vrea ori nu vrea cineva acest lucru! Biblioteca este o bucurie pentru cel care îi trece pragul! Biblioteca este, oricît ar vrea unii să îi minimalizeze importanţa, un „tsunami” pentru jigodiile culturale. Din păcate, pe noi ca bibliotecă municipală, nu ne-a băgat nimeni în seamă!? Pînă la „criză”editurile „vorbeau” doar cu judeţenele, odată cu criza au început să „năvălească” peste noi în regim de tsunami! Editurile, ieri ca şi astăzi, nu înţeleg ce înseamnă un tînăr autor într-o bibliotecă. Cum îl putem noi promova. Achiziţionăm volumul din librărie. Şi atît. - Fiecare poet – şi putem detalia cu exemple nenumărate – are un poem identitar, cu care este „asimilat” şi „renumit” de către cititori, de către public. Spui Bacovia? Spui automat „Plumb”…! Spui Blaga? Spui „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”. Spui Labiş? Spui „Moartea căprioarei”. Spui Doinaş? Spui „Mistreţul cu colţi de argint”. Şi aşa mai departe. Care este poemul identitar al poetului Echim Vancea? Cît de important e acest poem identitar în receptarea unui poet? - Te rog să te opreşti. Poemul identitar al lui Echim Vancea este CI, seria, nr, CNP şi aşa mai departe… După mine „poemul identitar” nu este altceva decît o „hîrtie de muşte”. - Spui într-un poem: „cînd toţi urlă, se mai aude doar cel ce tace”. În altă parte spui: „de mult nu am mai auzit nimic/ nici în vorbă/ nici în tăcere”. E poetul un învins de profesie? Cît de neînsemnat este poetul astăzi? Cît de utilă/ inutilă mai este poezia? - Vezi tu Adriane, cînd toţi urlă se aude doar cititorul, este singurul care tace cînd noi toţi urlăm! Poezia se spune că este indefinibilă. Cuvîntul (cel poetic, desigur) se certifică prin el însuşi. Nu permite altcuiva să îl verifice (H.G.Gadamer). Nu aştept elogii la fiecare pas. Artificialul m-ar face să mă/ să îmi suspectez scrisul. O psihoză a demolărilor bîntuie literatura română actuală. Cei mai „vînaţi” sunt poeţii! Ne aflăm în faţa unei crize a „libertăţii” de a fi poet, scriitor, critic, istoric literar sau orice altceva. Sunt enorm de mulţi „grijulii” faţă de literatura română. Ca bibliotecar nu mă simt „vizat” de această grijă. - Să zicem că redacţia revistei „Conta”, prin influenţele pe care le are la nivelul Academiei Suedeze, (că eu am fost o dată la Stockholm în interes de serviciu!), te propune la premiul Nobel şi îl şi iei…! Cam care ar fi primele fraze ale discursului tău de recepţie? (Aplauze prelungite). - Cam aşa ar arăta discursul … ! Bă, ce aţi avut de împărţit cu mine? Nu v-a ajuns cîţi bani aţi aruncat în dreapta şi, mai ales, în stînga. Să vă fie ruşine! Acu’ v-aţi gîndit şi voi să daţi banu’ cînd am făcut refinanţări peste refinanţări”! Ruşine vouă! Poate la anu’ voi fi dispus să mă gîndesc la propunerea voastră. Pa! Şi vă spun de pe’ acuma că nu vreau percheziţii din cauza neadaptării politice a premiului, numai ca voi să vă scuzaţi/justificaţi salariul sau onorariul. Voi, cei de la „Conta”, ca „organ” propunător să aveţi grijă de percheziţia la domiciliu. Am încredere în lipsa voastră de imparţialitate! Ha, ha, ha! - Cu care întrebare ţi-am rămas dator? Te rog să o formulezi şi, eventual, să răspunzi. Sau să o formulezi ca să răspund eu? De ce nu? - Da, ia să te încarc cu o întrebare….! Dacă ai fi pus în situaţia de a a-ţi alege un „loc” pentru „tinereţe fără bătrîneţe”, care ar fi acela? - Un loc pentru „tinereţe fără bătrîneţe”? Desigur, Maramureşul. Iar argumentele pentru această alegere se regăsesc în discuţia noastră, m-ai convins că e aşa. Mai mult, dacă Moldova a fost „descălecată” de legendarii Bogdan şi Dragoş plus căţeaua Molda, cu ceva secole în urmă, acum e firesc să încercăm şi noi o „reîncălecare” a originilor, nu-i aşa? Şi dacă tot ne-au fost strămoşi nişte maramureşeni, de ce nu am revendica acum ceva moşteniri, în calitate de urmaşi? Măcar cît spaţiu ocupă horinca dintr-un prun dintre Rona de Jos şi Sighet, de exemplu … ! Sau cît aerul de sub un vers de Vasile Muste? Sau cît umbra de sub nucul din curtea casei lui Ghiţă Pârja şi a mamei Doca, din Deseşti, acolo unde Andrei Făt şi Măriuca Verdeş şi-au tras bucăţi mari de cer şi de cîntec, acolo unde ţîpuritura e un fel de „coloana infinită” brâncuşiană, numai că e vocală, de astă dată… Piatra Neamţ – Sighetu Marmaţiei, august, 2011. (Interviu realizat pentru REVISTA CONTA NR 7 şi oferit Gogea’s Blog de poetul Adrian Alui Gheorghe, ca un comentariu la postarea precedentă. Pentru că nu era de ţinut în tindă, l-am găzduit în Pavilionul de oaspeţi cu toată bucuria.)
|