2. Vechimea mănăstirii

Tot Tit Bud, în lucrarea amintită mai sus, scria la 1911 că „mănăstirea Ieudului este mai veche cu 200 de ani decât biserica”, adică de pe la 1164 (!). După el, alţi scribi plini de fantezie au plusat suplimentar, datând chipurile mănăstirea în secolul XI, fără nici cea mai mică bază ştiinţifică.
Pentru a lămuri această problemă, reputatul arheolog Radu Popa a întreprins în 1965 cercetări la mănăstirea Ieudului (situată în locul Crucişoare, nu departe de biserica Ieud-Deal, care este inaccesibilă săpătorilor, datorită cimitirului activ de aici).
Ei bine, săpăturile arheologice au relevat doar existenţa unui modest lăcaş mănăstiresc de secol XVIII, care a şi fost distrus în anul 1787, suprapus peste vestigii din epoca bronzului.

3. Şi o vorbă despre Codice

Codicele, Codexul, Manuscrisul sau Zbornicul de la Ieud, este o altă piesă cu care se mândresc ieudenii în particular, şi maramureşenii în general. Această scriere (24 de file de manuscris românesc, introduse într-un volum miscelaneu ce conţine 211 pagini) a fost atribuit (de un singur cercetător) anilor 1391-1392. Ulterior, unii autori locali (precum Grigore Man în „Biserici de lemn din Maramureş”, Baia Mare, 2005) au declarat că este vorba despre „cea mai veche pravilă scrisă în limba română”, fără a şti măcar ce conţine textul. Conform DEX, "pravilă" înseamnă „lege, dispoziţie, regulament sau hotărâre (cu caracter civil sau bisericesc)”. Or, acele pagini de manuscris românesc din Codice conţin de fapt „Legenda Duminecii”, „Tâlcul Evangheliei din Dumineca Paştelui” şi „Învăţătura despre Sfânta Cuminecătură”. Pravila despre care vorbesc aceştia sunt de fapt două: o pravilă slavonă în manuscris, şi o alta românească (tipărită de Coresi), prezente într-adevăr în Codice, dar nu ca manuscrise româneşti!
Codicele de la Ieud a fost descoperit în podul bisericii Ieud-Deal în anul 1921, ajungând ulterior în Biblioteca Academiei. Ce spun specialiştii despre vechimea acestuia?
I. Bianu l-a datat în anii 1560-1580, informaţie preluată şi de „Istoria Literaturii Române” editată de către Academia Română. A. Rosetti şi P.P. Panaitescu, prudenţi şi precişi, l-au atribuit, corect, secolului XVII. Apoi, Mirela Teodorescu şi Ioan Gheţie au scos prima şi până acum singura carte dedicată acestui Codice, intitulată „Manuscrisul de la Ieud” (Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1977). Ei au datat hârtia pe care a fost copiat manuscrisul, ca fiind produsă în anii 1621-1626, la moara poloneză de la Mniszek. Alţii, precum Aurel Socolan, au extins datarea hârtiei în intervalul maxim 1610-1640.
Pe de altă parte, D. Şerbu, într-o comunicare ţinută în 1974 la Academie, a afirmat că manuscrisul ieudean a fost copiat în anii 1391-1392!
Această afirmaţie hazardată, se baza pe anii 6000 respectiv 6900 de la Hristos, scrişi pe fila 170 din Codice. Dacă anul 6900 ar corespunde intervalului 1391-1392, anul 6000 are ca şi corespondent anul 491 d.Cr! Pentru a nu cădea în derizoriu, Şerbu a omis această dată, preferând să o adopte pe cea de-a doua, care părea ceva mai credibilă.
În afara lui Şerbu, doar câţiva cercetători clujeni şi locali (Ioan M. Bota, Mihai Dăncuş etc.) au îndrăznit să preia această datare care nu corespunde nici din punct de vedere al hârtiei, al grafiei, al lexicului sau formei, cu vechimea reală a manuscrisului. Nu întâmplător, fără nici cea mai mică urmă de teoria conspiraţiei, se consideră că prima scriere românească datată precis este scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung (anul 1521) şi nu vreo scriere maramureşeană.
Asta pentru că Manuscrisul de la Ieud a fost scris în prima jumătate a secolului XVII, cel mai probabil între anii 1610-1640.
Notă: Informaţiile privind datările dendrocronologice provin din lucrarea „Tracing a sacred building tradition. Wooden churches, carpenters and founders in Maramureş until the turn of the 18th century”, apărută la Editura Universităţii Lund, Suedia, în 2004 şi scrisă de Alexandru Baboş, căruia ţinem să îi mulţumim.

Autor si foto: Teofil Ivanciuc

Prima parte a articolului poate fi citita aici.