Anotimpul credinţei - Filă de jurnal

Scris de Zavalic Antonia

Miercuri, 28 Septembrie 2011 07:11

Anotimpul credinţei - Filă de jurnal- 15.09.2011, Grădina Botanică, Cluj-Napoca

„Când privesc albastrul cerului şi orice albastru, încetez pe loc de-a mai aparţine acestei lumi” E. Cioran

Acest cer pe care-l privesc tocmai acum, în această clipă e acelaşi privit sau poate ignorat de cine ştie câţi alţi ochi. În timp ce unii îl admiră, alţii poate îi aruncă o privire indiferentă şi el este totuşi acelaşi neschimbat.

Suntem atâţia oameni adăpostiţi de un singur cer, care ştie să se adăpostească singur. Mă întreb oare ce-l face atât de măreţ? Faptul că la simpla ridicare a mâinii mele se retrage tot mai sus? Că e absolut constat în fiecare culoare ce-o arată? Că nu se mânie nici măcar când cade ploaia? Că ne deschide ochii-n infinit? Că ne oferă un sentiment de infinitate în toată imperfecţiunea noastră umană? Că ne aduce aminte de Dumnezeu? Că este chiar o manifestare a Sa?

Fără cer, nimic viu nu-şi continuă existenţa, lucrurile care odată se vor sfârşi au nevoie de această infinitate, o aşteaptă, o cultivă în sufletul lor, o venerează de vreme ce nu o posedă.

Mă uit la flori şi realizez că noi oamenii ne asemănăm atât de mult cu ele, avem rădăcini adânc înfipte, însă spre deosebire de flori, solul nostru e acelaşi în care trebuie să ne ridicăm şi privirea: cerul. Trebuie să ne alimentăm şi să ne deschidem în cer, pentru a ne păstra etern culoarea vie care ne umple. Poate că de asta mor florile fiindcă n-au sol de cer, poate că de asta mor şi oamenii şi de aici îndelungul şir de decese, o necesitate a naturii, a lumii care-şi pierde existenţa într-un singur anotimp.

Ei bine, regulile lumii acesteia nu se aplică lumii de sus, pe care o privim dar nu o putem vedea, o pipăim dar nu o putem atinge, o visăm şi rămâne acolo suspendată în acel plan al himerului. Cerul este sacrul care se vede, dacă ni se face dor de cer (cândva sau întotdeauna) vom şti că de fapt ne este dor de Dumnezeu, căci El e o parte de cer şi cerul care ne acoperă. Sub cer este cea mai mare biserică, iar norii se fac chip de sfinţi, icoane semnate de Însuşi Dumnezeu. Împovăraţi de grijle mărunte de zi cu zi, de ciclicitatea şi rutina ce ne organizează vieţiile, ne pierdem în profan, în lucrurile care odată cad şi putrezesc şi ratăm infinitatea, nemurirea, adică lucrurile făcute să rămână intacte.

Cerul este intact, doar el ne cunoaşte dintotdeauna şi în profunzime, unicul martor al buzelor care surâd, al ochilor care tac, al mâinilor care se ascund, al oamenilor care fac şi al oamenilor care desfac ceea ce a fost făcut; nu ne putem ascunde de cer căci el este pretutindeni.

Acest cer este şi în noi înşine şi se numeşte conştiinţă. Cerul din noi este absolut compatibil cu cerul de afară, primul creeând condiţia celui din urmă, când aceste două ceruri se suprapun avem o imagine clară, o armonie perfectă, desăvărşită a omului dinlăuntru cu cea a omului din afară, adică suntem congruenţi cu noi înşine.

Fiecare dintre noi avem o replică mai mult sau mai puţin reuşită a noastră în fiecare lucru asupra căruia ne cad ochii, de aceea există lucruri care ne plac şi lucruri care ne displac. Lucrurile care ne plac, sunt lucrurile în care ne regăsim calităţiile iar lucrurile care ne displac sunt cele în care ne identificăm slăbiciunile. Boala, răul, însingurarea iau fiinţă atunci când în oglindă nu mai apare omul în întregimea sa, ci frântruri din acesta. Când ne privim în integralitatea noastră, nu avem de ce să ne simţim inferiori, incapabili, temători, fiindcă ne ridicăm deasupra oricăror nevoi şi temeri, devenim similar cerului: deasupra noastră.

Discordanţa omului cu sine şi cu ceilalţi din jurul lui este sursa oricărei forme de patologie, cauzalitatea are întotdeauna la bază o interacţiune, pentru că nimic nu există prin el însuşi, nici măcar omul, de aceea egoismul este un defect atât de mare, pentru că e împotriva omului, iar ceea ce este împotriva celorlalţi este la urma urmei împotriva individului însuşi care manifestă egoism.

De câte ori ne uităm la soare şi ne dor ochii, spunem că din cauza luminii puternice în faţa căreia ochii noştri nu rezistă fără protecţie, dar poate că de fapt ne luăm ochii de la soare, fiindcă noi în comparaţie cu el, avem atât de puţin de dat, de oferit.

Pe cer, soarele simbolizează altruismul în stare pură, o stare pe care noi încă nu o putem înţelege în totalitate; la fel şi florile, ele nu răsar şi înfloresc pentru ele însele ci pentru a oferi frumuseţe şi splendoare acestei lumi.

Sub cer, pământul nu este decât soarele care primeşte şi dăruieşte la rândul lui. Lecţia primirii este foarte importantă. Să ştim să primim este la fel de important precum este să ştim să dăruim. Nu putem oferi nimic, dacă nu ni s-a oferit la rândul nostru pentru că suntem ca florile. Dacă ne-am înfige rădăcinile în cer, am deveni inepuizabili ca acesta; „să fim desăvârşiţi precum Tatăl nostru din cer, desăvărşit este” este porunca care conţine toate poruncile. Adevâratul om începe de la asemănarea acestuia cu Dumnezeu prin „Imitatio Dei”.

Ne tot întrebăm care este esenţa vieţii, pentru ce trăim pe acest pământ şi răspunsul şade sub şi deasupra ochilor noştri în fiecare element al creaţiei, fiecare lucru există pentru celălalt. Esenţa vieţii este dăruirea, a trăi pentru altul şi în acest mod a tinde spre absolut.

Dumnezeu vine spre noi prin toate mijoacele Sale: cerul, florile sunt câteva dintre ele. La fiecare vine aşa cum îl aşteptăm, cu o îmbrăţişare, cu o palmă, cu un sărut. El ştie de ce avem nevoie pentru a crede şi dacă în încăpăţinarea noastră refuzăm toate mijloacele de contact cu divinitatea, Dumnezeu continuă să ne iubească prin libertatea pe care ne-o pune la dispoziţie.

A trăi o viaţă fără credinţa şi fără a dărui e ca şi cum am trăi fără a ne bucura de cerul de deasupra care ne acoperă şi ne înveleşte în dragoste.

Am un singur îndemn şi anume: să încercăm să fim ca florile, care iau cerul şi soarele şi se umplu de culoare, iar în schimb le dăruiesc celor cărora le este nevoie, nouă celor palizi.

AUTOR: Zavalic Antonia

Ultima actualizare Miercuri, 28 Septembrie 2011 07:16