Despre suferinţă : Umanul şi divinul nu se întâlnesc decât în constelaţia suferinţei

Scris de Antonia Zavalic

Sâmbătă, 17 Septembrie 2011 09:23

Suferinţa este un cuvânt tare, un cuvânt plin de greutate,; un concept ce gravitează în jurul fiinţei umane dar şi în fiecare dimensiune ce o constituie: bio-fiziologică, psihologică, socială şi spirituală; o realitate care poate căpăta contur în orice clipă şi a cărei prezenţă nu o putem negocia ci doar accepta. Nu cumva durerea este condiţia sine qua non n-am putea să ne cunoaştem şi prin urmare să ne vindecăm rănile? Eugen Dorcescu afrimă că „Cea mai sigură cale către cunoaştere e suferinţa”. Drumul în care suferinţa duce înspre cunoaşterea de sine este pavat cu încercările omului de a se regăsi, de a fi el însuşi în condiţiile în care nu mai rămâne nimic din el, aceasta e adevărata provocare a durerii să fim noi înşişi când nu mai rămâne nimic din noi. O lecţie care ne învaţă că prin suferinţă omul nu trebuie neapărat să supravieţuiască ci să devină el însuşi.

Avem atâtea exemple în istorie de la oameni care au ştiut să sufere: martiri, eroi, prizioneri, deţinuţi politici etc.; oameni care au rămas în umbra societăţii contemporane care se pare că a uitat de greutate (efort, durere, lacrimi) şi a pornit în căutarea extazului, plăcerii, performaţei, o lume care cultivă hrană moartă, etichetată drept „fericire”, o lume care a uitat că aceiaşi ochi care plâng ştiu şi să ne bucure. Poate că aceasta este adevărata suferinţă, că am uitat cum este să suferim, că lacrimile sunt tari doar omul curge. Isus Hristos ne învaţă că suferinţa nu este decât fericirea cu minus: „Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângăia” (Matei, 5:4), aparent un paradox: cum poţi să fii fericit în durere? numai dacă priveşti durerea în fericire, dacă te transpui în afara durerii şi te concentrezi asupra momentului încetării ei. În grădina Ghetsimani, Isus copleşit fiind de gândurile privind supliciile la care avea să fie supus, se roagă Tatălui: „Tată, Ţie toate lucurile îţi sunt cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta!” (Marcu, 14:36) şi totuşi în acele clipe de zbucium psihic intens devine una cu durerea, El Însuşi omul durerilor, acceptând suferinţa: „facă-se nu ceea ce voiesc Eu, ci ceea ce voieşti Tu” (Marcu, 14:36), acesta este un model despre cum trebuie să suferim, despre cum trebuie să privim şi să ne acceptăm suferinţa: suferinţa este o parte din noi şi nicidecum împotriva noastră.

In „Odă în metru Antic”, Eminsecu îşi afirmă şi el poziţia de acceptare a suferinţei: „Suferinţă tu, dureros de dulce...până-n fund băui voluptatea morţii Neîndurătoare”, în acest caz vorbim despre o suferinţă mistuitoare a inimi, a dragostei neîmplinite; acceptarea suferinţei având drept scop regăsirea sinelui: „Ca să pot muri liniştit, pe mine mie redă-mă”. Pentru orice poet suferinţa nu este doar o temă de poezie, ci o muza în sine, prin urmare poezia poate fi o cale de a scrie suferinţa, de a o accepta. Nu putem separa omul de suferinţă, căci venirea sa în lume nu se poate realiza fără această condiţie, la fel cum de cele mai multe ori părăsirea acestei lumi este precedată de aceasta. Până la urmă durerea este o necesitate a omului, o incurabilă nevoie de a suferi (Iulian Boldea, Tratat despre corp). Datorită naturii complexe a omului, suferinţa prezintă la rândul ei un caracter complex, ea poate surveni pe un singur plan al existenţei umane, sau se poate răsfrânge pe toate dimensiunile care constituie omul.

În „Tratat despre corp”, Iulian Boldea afirmă: „când suferi nu te identifici cu nimic altceva decât cu propria ta suferinţă, durerea devine a doua natură a ta, rănile constiuie identitatea ta intimă, privilegiul tău, marca ta de nobleţe, eşecul tău uluitor de concret”; aşadar suferinţa este expresia personală a individului, specifică lui, similar unei amprente, imprimate nu doar în carne ci şi în suflet. Câţi oameni sunt în lume, atâtea patimi; fiecare suflet este o suferinţă adunată în sistem, o suferinţă unică ce adună tot omul. Omul, ca şi unitate trup-suflet evoluează prin intermediul suferinţei, singura condiţie pentru ca această evoluţie să aibă loc este să ştie să sufere, să privească suferinţa ca aliatul lui în luptă şi nu ca inamic. Similar trupului, sufletul nostru are capacitaţi extraordinare de regenerare, această regenerare se instalează şi antrenează numai în situaţiile dificile ale vieţii care generează suferinţa. Raţiunea suferinţei de a exista rezidă în capacitatea ei uluitoare de a transforma individul, de a-l ajuta în atingerea potenţialului său maxim, subliniind expresia „tot răul spre bine”. Suferinţa nu este decât consecinţa bolii (corpului, sufletului), al cărei scop este de a restabili sănătatea, ordinea. De fapt, în acestă lume orice conflict are drept scop restabilirea ordinii, stării iniţiale, precedente, la fel cum dezorganizarea necesită ordine, războiul reclamă pace; tot aşa suferinţa este o stare de criză în care omul ca unitate bio-psiho-socială tinde spre el însuşi, spre un el mai bun.

Conceptul de patologie (ştiinţa care se ocupă cu studiul bolii) provine din grecescul pathos, care înseamnă suferinţă. Ştim ce trebuie să facem cu rănile vizibile: ne ducem la medic, suntem consultaţi, primim un diagnostic şi un tratament aferent şi aşteptăm ca medicaţia să-şi facă efectul. Dar cum rămâne cu rănile invizibile? cui ne adresăm cu aceste afecţiuni? Societatea ne pune la dispoziţie o gamă largă de profesionişti care să ne asiste în problemele generatoare de suferinţă: teologi, psihologi, asistenţi sociali, totul pe principiul „medice cura te ipsum” întrucât şi profesioniştii nu sunt scutiţi de problemele cu care se pot confrunta înşişi clienţii lor. Aşadar, de cele mai multe ori rămânem singuri cu durerea noastră, suferinţa fiind absolut compatibilă cu singurătatea, omul care suferă este ocolit, neînţeles şi prin urmare părăsit de ceilalţi iar atunci, abia atunci are loc întâlnirea umanului cu planul superior, divin: Umanul şi divinul nu se întâlnesc decât în constelaţia suferinţei, iar explicaţia este următoare atunci când oamenii nu mai pot face nimic pentru om, omul îl caută pe Dumnezeu. În mod paradoxal, căutarea nu este prima tentativă de a intra în contact cu Instanţa Supremă, ci găsirea ei.

Credinţa începe cu găsirea divinităţii, continuă cu drumul căutării şi culminează cu regăsirea, în care descoperim că tot ceea ce este în afara noastră, cu atât mai mult este în noi înşine. Drumul spre absolut este unul singur, presărat cu suferinţă, similar traseului emirului lui Macedonski, pe care dacă avem curajul şi puterea de a-l parcurge ne ridicăm deasupra noastră, deasupra durerii, iar în acest sens obţinem miracolul. Numai prin suferinţă aflăm cine suntem şi care este relaţia noastră cu divinitatea, numai acceptându-ne condiţia, descoperim că noi suntem o scâteie de Dumnezeu, iar Dumnezeu Însuşi Flacăra.

Ultima actualizare Sâmbătă, 17 Septembrie 2011 09:59