Jalnicul vânător și plăcerea de a ucide Imprimare 1871 Afişări
Scris de dr.Peter Lengyel   
Joi, 22 Martie 2012 18:01
Te consideri mare european, iubitor de natură sălbatică și de vânătoare, și nu ai capacitatea intelectuală să observi că nu mai ai rațiune și nici sentimente umane: ai devenit un criminal cu sânge rece. Începi prin a căuta pe Internet o agenţie care îţi satisface dorinţele şi „oferta” este financiar acceptabilă. Apoi zbori la mari distanţe cu avionul, mai parcurgi câteva sute de km cu maşina de teren şi ajungi să zicem în Carpaţi, unde „ursul tău” te aşteaptă, chiar dacă el nu ştie că tu ai să sosești. A fost hrănit vreme îndelungată, ştie că va primi mâncare şi va veni la hrănitoare şi de data aceasta. Urci în ascunzişul înalt (sau dacă ești prea bătrân și moleșit, te urcă ‚slugile’ cu fotoliul), ascunziș unde ursul eventual rănit dar încă în puterea oarbă a disperării, pe tine nu te poate afecta în vreun fel. Nu dorești să îți asumi riscuri, că ești evident un laș, vierme. Şi aștepţi. Ursul vine legănându-se. Indiferent. Începe să mânânce. Tu îndrepţi puşca spre el. Cauţi prin lunetă locul unde îi vei plasa acel glonț care să îl ucidă, dar să nu-i spargă craniul. Plimbi punctul pe spatele animalului, pe burtă, pe şolduri, pe umeri… Te joci… Iar la un moment dat, ursul se uită la tine. Te uiţi la el prin lunetă… priveşti faţa lui liniştită, pe care nu se văd sentimente, doar puterea şi puritatea sălbăticiei. Pentru ce ai venit până aici? De ce ai plătit? Îţi zici că tu eşti puternic, măcar acum, că în rest… Te saturi de a te juca şi tragi. Un urlet înfiorător, animalul nu a mai simţit aşa ceva. Și nici tu. O perioadă de zbatere între viaţă şi moarte. Apoi moartea. Moartea lui, a stăpânului pădurilor adevărate, moartea ursului puternic, în floarea vârstei. Îi dai jos pielea, îi scoţi craniul (nu tu, că te murdărești cu sânge… alții, slugile sunt bune la tranșat hoitul creat de tine). Eşti fericit. Eşti fericit? Ai ceea ce doreai în biroul tău, sau în noua casă. Trofeul care arată că tu eşti puternic, ai bani de aşa ceva, eşti influent, eşti un caştigător: esti o valoare.
 
Ursul ucis, ca simbol al puterii tale. Zbori către Germania. Avionul trece deasupra pădurii unde trăia „ursul tău”. Mâna îţi mângâie pielea şi îţi palpează oasele craniului. Pielea şi craniul tău. Dacă mai ai puţin suflet, şi deci şi un sentiment al vinovăţiei, îţi şopteşti pentru autoliniştire: oricum îl omora altcineva. Dar să nu ai curajul să mai zici: „Iubesc natura şi viaţa, viața sălbatică”. Niciodată. Vânătoarea – o formă de barbară cruzime? Mulți dintre cei care se îmbogăţesc sau intră în politică, ajung mari vânători, care îşi etalează ‘capacitatea’ prin “trofee cât mai valoroase”. Pentru omul care are încă suflet, pare stupid un hobby al plăcerii uciderii animalelor. Este oare uman să te mândreşti cu un craniu al vreunui animal ciuruit de tine, o piele de urs sau cu nişte coarne de capră neagră? Nu este foarte diferit de canibalul care colecţionează capete uscate de oameni sau urechi umane; măcar canibalul avea ‘trofee’ provenite de la duşmani care puteau să-l omoare, pe când nici un german sau francez nu putea fi omorât de ursul din Carpaţi, dacă stătea acasă! Dar el a venit pe aici şi a omorât acea fiinţă vândută pe Internet… Patetic, jalnic?
 
Vânătoarea-braconajul. Dacă am întreba ursul, cum prefera să moară, de glonţul unui braconier sau al unui vânător, ce ar prefera oare? Vânătorul? El este ucigaş mai îndreptăţit că are voie să o facă, are un permis, are o hârtie pentru asta? Cine i-a dat permisul? Aaaa! Cineva a stabilit ‘cote de extragere’ pe baza unor date foarte chestionabile, i-a vândut pe bani un permis şi el trăieşte bine din asta. Este mai moral decât braconierul înfometat? Nevoia de a mânca ceva în seara asta sau dorinţa de a vinde “la negru” un trofeu, din care să ia bani de o sticlă de pălinca…. există și destule astfel de cazuri. Nu se pot separa clar vânătoarea legală de vânătoarea ilegală, din variate motive: animalul împușcat nu știe dacă el a fost omorât pe bază de acte sau fără hârtia respectivă… și nici nu îl interesează; există destule relatări despre vânători care în ‘sezon’ împușca la fel de agresiv ca în ‘extrasezon’ și la fel de mare e măcelul atunci când au alocată cotă ca și când… nu există. O mare parte a cazurilor de braconaj mediatizate se leagă de personalităţi politice, judecători, avocaţi, procurori, oameni îmbogăţiţi în ultima vreme, aşa-zişi “baroni locali” și șleahtele lor. Subiectul vânătoare/ braconaj este foarte important de abordat când analizăm conservarea biodiversității de pe la noi. Miza este păstrarea unei inestimabile valori şi utilizarea durabilă a unei “resurse naturale regenerabile” versus prădarea ei şi obţinerea de profituri rapide şi trecătoare, lăsând în urmă un dezastru ecologic la nivelul peisajului. Oricum, complexitatea problemei nu se compară cu cea a protejării unui tinov de 0,5 hectare…
 
Organizaţiile vânătoreşti reunind persoanele interesate de vânătoare, se declară favorabile conservării biodiversităţii, dar prin activitatea acestor oameni (legală sau ilegală) fauna de animale mari nu reuşeşte să se menţină pe linia de plutire. Situaţia cu braconajul şi vânătoarea a ajuns atât de complexă prin implicarea “factorului politic”, a intereselor financiare legate de vânătoare, a problematicii braconierilor foarte săraci şi foarte bogaţi. Pe de altă parte, în schemă intră acea parte a societăţii civile care este de facto interesată de conservarea valorilor naturale. Vorbim acum despre vânătoarea modernă, adică plăcerea de a ucide: vom analiza altădată vânătoarea-preistorică, o modalitate de a procura hrana necesară supraviețuirii în triburile umane sau cea a adevăratelor demonstrații de vitejie din timpuri medievale când riscurile confruntării cu marile carnivore ale pădurilor neumblate existau în realitate. Suntem pe un teren alunecos când atingem subiectul braconajului-vânătorii, mai cu seamă din cauza implicării nenumăratelor persoane şi instituţii, toate cu interesele lor, cu inerţia lor, cu dorinţa lor de a arăta că sunt capabile să facă ceva, chiar şi când ele sunt… aberante. Există o mare șerpăraie de interese, structuri care fac profituri foarte mari comparativ cu situaţia de pe la noi, prin prădarea valorilor naturale pe care ar trebui să le păstrăm cu cea mai mare grijă şi să le gospodărim în aşa fel ca și cum am înţelege că ele sunt de nepreţuit şi de neînlocuit.
 
Orice om cu bun-simț iubește Natura. Ce poate fi mai spectaculos în natură decât marile animale sălbatice? Normal ar fi să vedem pe dealuri cerbi, ciute, căprioare, iepuri și multe alte animale sălbatice. Ele ar trebui să fie acolo, în populații consistente, sănătoase, doar că sub presiunea vânătorii și a braconajului, speciile sunt împinse spre degradarea populațiilor și dispariția lor. Academicianul Emil Pop afirmă în prefața cărții lui Al. Filipașcu, Sălbăticiuni din vremea strămoșilor noștri… : ‘Trebuie să subliniem (…) că una dintre cele mai criminale intervenții directe se datorează braconierilor și vânătorilor împătimiți.’ Constatăm acum în secolul 21, derularea unui genocid ce se petrece cu renumita biodiversitate de pe la noi, mai cu seamă vizibil la populațiile de animale mari (cerbi, capre negre etc) pe care le privim cum dispar din faţa ochilor noştri şi rămân doar statisticile “vânătorești”. Este necesară conturarea unei viziuni naturalistice moderne asupra vânătorii, bazate pe o argumentație rațională și pe ceva umane sentimente. Părțile implicate în vânătoare sunt urșii și mistreții, cerbii, căprioarele, vulpile, iepurii, becaținele, prepelițele, potârnichile, caprele negre, rațele sălbatice, gâștele sălbatice, cocoșii de munte, veverițele, jderii, râșii și zâmbitor, fermecător, malefic, vânătorul. Este necesară crearea unei imagini despre vânătoare care ar fi acceptabilă și din unghiul de vedere a animalului sălbatic rănit, muribund, înconjurat de vânători care jubilează… În măsura în care dorești sa definești cam cum stă situația cu vânătoarea, din unghiul de vedere al animalelor sălbatice, inevitabil apare ceva încrâncenare… a animalului aflat în bătaia puștilor.. al celui rănit aflat în apropierea sfârșitului.
 
Termenii “vânat” şi “animal sălbatic” arată diferențele de percepție asupra realității. Cuvântul “vânat” este a priori tendențios, arătând că “menirea” acestor animale este ca ele să fie vânate, omorâte. Este mai bine, mai uman, să le numim “animale sălbatice”. Din păcate, nu doar la noi există această situație lingvistică penibilă, ci multe alte limbi folosesc pentru animale sălbatice termeni care arată un dispreţ, sugerând superioritatea îngâmfată a omului faţă de restul animalelor. Când engleza le zice “game” asta mi se pare tot aşa ciudat, insinuând că vânătoarea este o joacă, o distracţie, iar animalele sunt jucării, nişte chestii cu care ne producem plăcere. Se evită imaginea dură când “jucăria” se zbate în sânge și moare în timpul “distracției”. Până în 1989 a fost pe aici un singur dictator și mare vânător, iar ulterior au apărut mulţi dictatori și vânători mici, cu efecte dramatice asupra animalelor sălbatice. Pare că plăcerea de a ucide animale este un exerciţiu bun pentru alte momente, mai serioase. Sau o destindere, un amuzament. Este modalitatea de abordare afişată de omul care crede că lui i se cuvine totul, chiar decizia asupra vieţii sau morţi celorlalte fiinţe libere, umane sau nonumane. Culmea nesimțirii este să ucizi… ca formă de distracție. Vânătoarea „civilizată” actuală, un hobby al uciderii din plăcere practicat de sărmani care nu mai au suflet ci au doar bani, este cu totul altceva față de vânătorile trecutului. Este o afacere în care banii şi interesele celor cu influenţă financiară/ politică calcă în picioare etica, ştiinţa şi dreptul de supravieţuire a acelor animale, altele decât vânătorul. Este o lume a cotelor de vânătoare stabilite pe date manipulate, a reclamei pe Internet și a permiselor de vânătoare, a maşinilor de teren și a carabinelor cu lunetă.
 
Orice om normal consideră că este inuman să ucizi din plăcere un animal sălbatic, fără să-i dai vreo şansă de a scăpa, de a trăi în continuare. Oare atunci când foloseşti arme cu lunetă, atunci când aştepţi animalul la un loc unde este obişnuit să se hrănească, atunci poți fi definit ca măcelar ascuns și fricos, sau ca Terminator fără milă? Ioan Pop, (APM Baia Mare, pe atunci) mi-a povestit o întâmplare: Un silvic din Baia Mare, pe care îl cunoaştem amândoi, i-a relatat cum prin septembrie 2003, vânau vulpi în aşa fel încât turnau apă în galeriile lor, aşteptau să iasă şi apoi îi împuşcau. La un moment dat a ieşit o vulpe, dar când a văzut vânătorii care aşteptau cu puştile îndreptate spre ieşirea galeriei, decât să fie împuşcată, a preferat să intre înapoi în galerie şi probabil a murit înecată. Mai bine mori decât să te întâlnești cu asemenea «iubitori ai naturii»? Moralitate? Dacă am trăi într-o Lume mai umană, ar fi imposibil să te mândrești că îți place să ucizi nevinovate animale.
 
Într-o Lume în care ar exista respect real față de Natura, omul ar fi fericit să privească cerbul, să se minuneze de mișcările lui, de frumusețea fantastică a vieții sălbatice. Un om echilibrat psihic nici nu și-a pune problema că ar dori să ucidă cerbul pentru a își satisface setea de a ucide. Omul acela înțelept s-ar întreba: oare cât de patologică trebuie să fie o societate încât să permită uciderea animalelor din plăcere? Cât de horror este să expui capetele ființelor pe care le-ai omorât? Oare o astfel de colecție arată ce tip de suflet ești… că ești de fapt o jalnică carcasă? Este posibil ca odată vânătoarea să rămână o boală a trecutului, ca și sclavagismul sau canibalismul? Lumea se schimbă, ne place sau nu, iar de noi depinde direcția schimbărilor. “Moralitatea” de a nu da şansă animalului… chiar și celui mai viguros animal sălbatic, la care posibilitățile de evitare a morții subite se reduc dramatic, chiar total, ca o consecință a existenței armelor de foc performante, a lunetelor și a vânătorului-terminator. Este o executare a unei ființe nevinovate, care se simte în siguranță la o distanță de câteva sute de metri față de tine, iar tu cu arma cu lunetă îl ucizi mișelește, poate chiar dintr-un ascunziș… instalat lângă locul unde este obișnuit să vină la hrană… Ce este idilic în asta, ce este frumos, uman? O împușcătură brutală, a unei brute, și atât: “GAME OVER”.
 
PS. Despre interferența vânătorii în procesele evolutive și cele ecosistemice vom vorbi într-un alt articol.
Scris prin 2003.
© dr. Peter Lengyel
 
Sursa: www.peterlengyel.wordpress.com

Share
Ultima actualizare Joi, 22 Martie 2012 19:59