Zăpadă şi pădure. Pădure şi zăpadă. Noaptea, negrul cer senin cu ale sale miliardele de stele scintilante… molizi ce se profilează către boltă, parcă şi mai impresionanţi decât… altădată. O pustietate rece, de te minunezi oare cum de pot supravieţui fiinţe vii în asemenea condiţii. Ziua, deşi lumina este strălucitoare şi avem perfectă vizibilitate până la mare distanţă, rar mişcă ceva animal… parcă orice vietate care poate decide, preferă să rămână în ceva ascunziş care îi creşte şansa de a rămâne în viaţă… până la următoarea încălzire. Pădure înzăpezită întreruptă uneori de albul imaculat al ‘zonelor-înierbate’ pe care ici-colo se conturează îngrădiri de stâne lipsite de prezenţa viului… totuşi fotogenice. Frumos peisaj, dar nici nu îţi poţi închipui cam cât de dramatic trebuie să fie gerul în zone mai puţin ‘temperate’. Desigur, temperatura mai creşte pe aici în zilele cu cer acoperit plumburiu… cu nori din care se revarsă ninsoarea abundent sau molcom; totuşi, când vântul bate cu putere, apare o senzaţie de Siberia, cu zăpada viscolită şi troienită… imagini dramatice prin aşezările umane din zone de culme…    

Prin Valea Iadului în sectoare cu aspect de chei cu pereţi mai stâncoşi sau mai împăduriţi, ai ocazia să admiri impresionante formaţiuni de gheaţă, având complexitate şi masivitate rar întâlnită, ţurţuri şi domuri, perdele de gheaţă, efemere podoabe ale blocurilor şi versanţilor de piatră. Interesanţi ca aspect sunt arborii cu mătreaţa bradului (Usnea sp), mai cu seamă acei molizi pe care lichenii sunt prezenţi masiv, atârnând de pe crengi, îmbrăcând trunchiurile… Apar două sănii trase de grupuri de caini husky siberian, cu doi oameni alunecând în sus către Stâna de Vale… în atmosfera asta glacială nimic nu se potrivea mai bine pentru a da ceva viaţă-umană peisajului… dacă era nevoie.  

Zona Padiş are o vagă mişcare de turişti prin weekend, în rest o linişte perfectă. Un amestec de construcţii vechi şi noi, când este prea dramatic afară poate doreşti să ajungi în ele.      

Dacă străbaţi zeci şi sute de km, vei constata că există încă multă pădure relativ compactă, deşi apar şi arii cu ‘atacuri silvice’ produse de drujbe, TAfuri şi foame; din fericire, ecosistemul are o mare capacitate de regenerare, puieţi noi apar din miliardele de seminţe răspândite de arbori, şi pădurea tânără se instalează în locurile cu tăieturi. Desigur, la o asemenea presiune antropică, vârsta medie a pădurilor este în descreştere, aşa că pădurile bătrâne, locurile neumblate şi inaccesibile, unde pădurea poate să îşi trăiască propria plenitudine… sunt din ce în ce mai puţine. Iar acele locuri sacre cu păduri virgine ori cvasivirgine ar merita orice eforturi pentru asigurarea conservării lor, adevărate bănci de gene, ocrotind o diversitate biologică ce va rămâne mult timp doar bănuită şi nu în detalii cunoscută… Dar de cine depinde protejarea sau decimarea lor? De politrucii imbecili care colcăie în infecte ‘sfere de putere’, poziţionaţi în puncte decizionale prin variate partide, cu susţinerea unor mafii ale lemnului cu tentacule maligne penetrând oriunde? Drumuri forestiere pătrund adânc pe văi, pe culmi, sunt menţinute deschise şi iarna de lama utilajelor cu 6 roţi mari şi lanţuri groase… Tăierile progresează conform planurilor neoficiale, în “arii protejate” sau în afara lor… şi cine li se poate realmente opune?

Acum iarna, există şi uriaşe zone neumblate de oameni, împărăţia liniştii sălbatice. Şiraguri de urme ale vulpilor, rar câte o roşcat-cenuşie arătare a vicleniei, obligatorii cât timp doreşte să rămână în viaţă. Urme de cerbi, urme de mistreţi, de pisică sălbatică. Un mărunt chiţcan agil şi întunecat săgetează pe suprafaţa imaculată a zăpezii, apoi se întoarce în ascunzişuri la baza unei tufe; de-abia a lăsat nişte urme… ca nişte atingeri atât de fine încât mai mult bănui decât îi urmăreşti traseul prin zăpadă. Un iepure fuge către noi, ne observă doar când ajunge la câţiva metri şi sare disperat între tufe, în jos pe versantul abrupt… defrişat haotic, cu rupturi de vânt şi arbori singuratici cu cregi fluturânde, catarge frânte şi mormane vegetale lăsate vraişte. Nişte capriori, cinci la număr, stau pe un versant din zona joasă, o faţă de deal dezgolit de zăpadă, şi sunt atât de siguri de camuflajul prin care culoarea lor îi integrează în versantul veştejit, încât nu schiţează nici o mişcare de nervozitate, chiar dacă suntem la o distanţă redusă; se hârjonesc între ei, mai adună câteva fire de iarbă... o stare de linişte de parcă nici nu ar exista vânători vii, ci toţi ar fi fost omorâţi deja de un Zeu care în mod real Iubeşte Viaţa. Intrări de peşteri prin care hibernacule de lilieci păstrează liniştea de biserică. 

Un huhurez mare moţăie în bătaia soarelui apoi se avântă în aer şi cu zborul totalmente-silenţios pătrunde în desişul întunericului. Nişte sunete abia sesizabile ne dezvăluie prezenţa unor auşei (Regulus sp) care se hrănesc către vârful molizilor. Sunt şi caţiva piţigoi… câte-o ceată formată din zeci de exemplare aparţinând câtorva specii, parcurgând peisajul în căutare de hrană, verificând tufe şi arbori, crăpături de scoarţă şi frunze ale trecutului sau prezentului. Câte-un corb negru pe alb stă pe zăpadă. Pe lângă sectoare mai din aval ale pâraielor, mierle de apă se scufundă în ape cvasi-îngheţate, apoi satisfăcute revin pe gheaţa-verde de la margine. 

Cât de splendid arată acum Cascada Vălul Miresei..! Deşi un pârâiaş oarecare, ce se prăvăleşte peste un perete de stâncă în două trepte, apa se răsfira în şiroaie şi evantaie, fusuri şi perdele translucide, traiectorii preferenţiale ale milioanelor de stropi în mişcare, mărginite de statica şi rece gheaţă şi zăpadă… Împrejurimile imediate ale cascadei sunt şi ele fotogenice, cu pereţi stâncoşi care de la distanţă dau impresia unor spinări de reptile uriaşe care “se ridică din pădure”,… deşi doar nişte pietre de milioane de ani… purtând câţiva arbori zdrenţuiţi care luptă de decenii, secole, cu stihiile… generaţie după generaţie.

Cheile Someşului Rece prezintă un peisaj unde se combină frumos pădurile de conifere şi versanţii stâncoşi, cursul apei cu uriaşe formaţiuni de gheaţă; mai cu seamă dacă admiri de sus valea, extraordinară este priveliştea care se deschide asupra elementelor morfologice/ structurale ale zonei, aflate desigur în contextul lor actual, acoperite de pădure…   

Exista şi artefacte senzaţionale. Ce poate să fie mai frumos decât construcţiile tradiţionale de lemn, cu înalte acoperişuri din iarbă, acoperite de verdele perniţelor de muşchi… şi petece de albă zăpadă? Merită o trecere prin Valea Drăganului. 

O vizită la vigurosul Sequoia din Săcuieu, plantat în urmă cu un secol de groful Gal… acum un arbore tânăr, de doar 30 de metri… mai are până ajunge la peste 100 de metri înălţime şi vârstă de 3.000 de ani… cum ajung exemplare conspecifice nord-americane. Ce caută aici acest arbore şi de ce vin oamenii să îl vadă? Vor fi oameni sa îl admire peste milenii, timp ce el va vegeta înrădăcinat aici iar lumea umană se va schimba în fundamente? Zile de discuţii evident înălţătoare cu dl. profesor Coroiu, despre specii şi ecosisteme, trecut şi viitor, despre viaţă umană în Apuseni, colonizarea umană a peisajului, despre ‘oamenii locului’ şi ‘zinituri’, despre tradiţii şi dezastre socio-economice ale zonei.   

Balade vesele şi triste. Desigur, prin Apuseni este nesfârşit numărul zonelor fotogenice, ale splendorilor în stâncă, pădure şi dantelărie de gheaţă; unele sunt foarte uşor accesibile, spre exemplu versanţii de pe lângă Şuncuiuş, zona în care se deschide la suprafaţă Peştera Ungurului prin spectaculosul portal aflat exact lângă apele Crişului Repede. Dar, dacă vezi cam ce ‘atmosferă’ este prin preajmă, din păcate orice miracol al naturii tinde să fie înecat cu plasticuri, cabluri, dinamită, stafii ale fostelor megastructuri industriale, jenante palate ţigăneşti şi alte asemenea. Dacă ai capacitatea să faci abstracţie de ciudăţenii, vei descoperi însă o lume pentru a cărei descriere orice superlative ai folosi… ele rămân doar palide crochiuri de Realitate. Ca şi cu dragostea, cei care ştiu ce este, nu au nevoie de descrierile nimănui, iar cei care nu ştiu… oricum nu vor înţelege.

AUTOR & FOTO: dr. Peter Lengyel (Asociaţia Valea Verde)