Animal Sălbatic în Iarna Carpatină

Scris de dr. Peter Lengyel

Joi, 12 Ianuarie 2012 13:55

Un fulg coboară ameţit, apoi altul; fulguieşte, începe să ningă mai consistent, apoi o neoprită revărsare de alb din cerul plumburiu. Alb-imaculat ce acoperă noroaie şi crengi rupte, acoperă durerile trecutului sau ale prezentului. Albă zăpadă se întinde cât vezi cu ochii, învelind liniştitor dealuri şi păduri, văi cu case mărunte, munţi cu creste semeţe şi singuratice. Acoperă iarba şi clăile de fân, acoperă muşuroaiele simple sau cele încă având pentru noi o anume semnificaţie.

Priveşte cum ninge Decembrie! Visuri albe, peisaje cu lumina strălucitoare, imense întinderi de iarnă, frumoase ca o speranţă din copilărie. Păsări negre trec seara peste uriaşul cer portocaliu, printre nori mărunţi intră ultime raze gălbui, luminând vârfuri înzăpezite. Apoi încă o noapte adâncă, cu fulgi căzând neînduplecat peste pădurea de iarnă. Vântul le amestecă şi le ridică, le spulberă şi le adună în cetini, pe trunchiuri, pe cuvertura groasă ce se îngroaşă în continuare.

Plapumă albă, zăpadă cât cuprinde privirea. Molizi încărcaţi cu chiciură devin lipsiţi de verde, iar când se profilează pe cerul albastru, limpede şi nemărginit de adânc, strălucind albi în bătaia soarelui… incredibil câtă splendoare poate să existe! Nu pare prea credibil că în asemenea atmosferă de sărbătoare a frumuseţii, gloate de oameni-vânători se adună şi se pregătesc să ucidă din plăcere!

Un peisaj alb-negru, fără culorile nenumărate triliarde ale anotimpurilor nehivernale. Fulgi albi uriaşi cad fără-întrerupere, vântul se joacă haotic cu ele; oricum, odată toate ajung jos, aşternând o cuvertură albă imaculată, care acoperă trecutul ca un nou început. Iarna, un timp al albului cu negru. Nopţi lungi şi zile scurte, iarna cea rece şi întunecată, iarna cea în care căldura umană a sufletului celor apropiaţi devine şi mai importantă pentru fiecare dintre noi. Un timp al inexistenţei aparente, al retragerii din forfotă, un timp al calmului rece. Zăpada asta de o mie de feluri, îngheţată, spulberată de vânt sau umedă, atârnând greoaie de copacii pe care îi rupe? O pudră alburie în peisaj, sau omăt gros de te scufunzi în alb. Zăpadă şi iar zăpadă, sclipitoare sau albă-mat, zăpadă peste pădure şi peste gheaţa ce acoperă râul şi lacul, zăpadă pe case şi pe străzi, pe biserici şi pe crucile pământului. Peisaj încremenit, parcă nu-ţi vine să crezi că pe aici nu demult era vară, plină de fluturi şi flori milioane. De-închizi ochii parcă vezi culori fragede şi pure ale miliardelor de fiinţe ce odată şi-au trăit pe-aici… Viaţa. Păduri desfrunzite, mai sus molidişuri dense, încărcate de zăpadă. Arbori fără frunze, codru fără verde, pădure de iarnă cu arbori uriaşi şi mulţi, totuşi vietăţi singuratice. O liană, o iederă urcă pe trunchi către înălţimi, iar sus este plină de verde, sfidând gerul şi sfidând totul, ca un exemplu că totuşi… se poate! Peisaj alb cu copaci ca desenaţi cu tuş negru, fiecare ramură, fiecare creangă contribuind cu un detaliu fin, pe un fond uriaş alb-imaculat. Alb şi alb, mult, cu cenuşiu şi negricios, cu brun-închis, doar câteva nuanţe şi totuşi există o incredibilă maiestuozitate a formelor, a întinderilor pustiite în care viaţa este mai puţin manifestă. Vântul spulberă zăpada, se joacă cu ea, fuioare albe dansează pe înălţimile îngheţate.

Oare cum de-un animal sălbatic poate supravieţui acestor condiţii? Nopţi fără-de-capăt, geruri năprasnice cu stele sclipitoare de-ţi străpung existenţa. Auzi noaptea cum trosnesc și se sparg cristale de gheață, cum țurțuri plesnesc de atâta exasperare. Ai vise de primăvară și iluzii cu plăceri ale verii… în creierul tău fierbinte de animal sălbatic? Dar ierburile, rădăcinile, hrana care reprezintă viaţa, toate sunt acoperite gros cu plapuma albă. Zăpada ce acoperă totul. Zăpadă în care te afunzi, care te opreşte din deplasare, în orice direcţie de nu se mai termină. Dacă eşti animal bătrân, cunoşti tu locuri unde zăpada este spulberată de vânt, locuri unde iarba este nu-departe. Dacă vrei să mai trăieşti, te ascunzi în zăpadă şi nici nu mai este atât de drastic gerul. Dar trebuie să te hrăneşti, invariabil, frecvent şi fervent, cu orice risc, că altfel primăvara nu va exista şi pentru tine. Dacă eşti o sălbaticie carnivoră, unde dracu’ găseşti ceva de mâncare? În tot peisajul acesta, unde sunt animalele, oare au fost chiar toate ucise de albul mai ucigător decât albul zăpezii? Nu, vânătorul nu le-a găsit chiar pe toate, mai trebuie să fie câteva ascunse prin râpe neumblate, prin locuri unde nu urcă Jeepurile pline cu braconierii-vânători! Şoarecii, chiţcanii, broaşte sau reptile, puii de păsări, toate acestea au dispărut. Nu mai ai nici fructe de pădure, boabe, iarbă, orice cu care altădată, dacă îţi era îngrozitor de foame îţi puteai astâmpăra durerea pe care vânătorii din Jeepane nu ar putea-o înţelege… încă. Dar tu eşti Salbăticia, eşti puternic, eşti urmaşul milioanelor de generaţii care toate au reuşit cumva să dea flacăra mai departe. Îţi găseşti tu ceva de mâncare! Numai să nu vină albul-vânător, Dumnezeu să te ferească! Vine cu câinii lui dresați, antrenați, subjugați, câini care îi sunt slugi ce nici nu mai au idee despre stămoșii lor liberi… lupii.

Nu, nu zăpada e problema, asta a mai venit multă, chiar enorm de multă, modelând munţii, glaciaţiuni transformând peisajul. Nu, nu zăpada este problema! Zăpada este parte din viaţă, poţi să te lupţi cu ea. În schimb, tot alb, omul cu puşca este ucigaşul fără suflet, cu el nu ai nici o şansă. El te aşteaptă la pândă, el te scoate la goană din cea mai adâncă pădure, el te momeşte cu hrana de care ai neapărat nevoie… Omul vânător, care zice că te iubeşte, zice că ţine la tine, zice că înţelege Natura, dar pe tine carnivor-sălbatic te consideră un dăunător, ‘un vierme’. Pe altele ierbivore-sălbatice le consideră podoaba pădurii, dar ce folos pentru ele dacă le ucide cu aceeaşi pasiune-patologică a diavolului însetat de sânge. Plăcerea de a nu da şansă, plăcerea de a decide ce să trăiască şi ce să moară… apoi a apăsa pe trăgaci. Te poți întreba, ce poate să fie mai josnic la un om decât să omoare din plăcere, să fie un ucigaș în serie?

Animalule sălbatic, în societatea noastră ce-și simte viitorul… tu nu contezi. Contează banul, valoarea blănii şi a craniului tău, distracţia când neiertător te ucide albul ce se crede om. Ştiai, animalule, am reuşit să declarăm nişte «arii protejate», dar nici acolo nu ai linişte, pace. Sunt prea mulţi vânători/ braconieri care ar face orice să nu îţi dea pace. Să te omoare. Animalule, ştiu ca nu te face fericit, dar să nu uiți ca mulţi sunt cei care te-ar lăsa în pace, te respectă pentru cea ce eşti şi nu doresc să îţi ia craniul, pielea, coarnele în ziua când ei au decis că ţi-a venit sfârşitul. Problema pentru tine este ca tu, animalule sălbatic, nu poţi simţi încă iubirea şi respectul celor mulţi, dar poţi fi ucis azi de cel care cinic zice că te iubeşte. Cică’ ţine la tine, sau mai exact la craniul tău. Ştiai că vânătorul există. Poate doarme, poate este la Senat, poate îşi cumpără cartuşe. Dar se gândeşte la momentul când te va ucide din plăcere. Te deplasezi prin zăpada mare. Parcă îi simţi prezenţa. Şi de-odată este prea târziu. Durere străfulgerătoare, zbatere, imagini cu femela aceea superbă, cu puii tineri, cu zori de zi şi rouă pe iarba fragedă. O ură fără de margini, speranţa ca un Prădător Drept va veni şi te va răzbuna, îl va pândi pe vânător, îl va urmări, nu îl va lăsa, îl va răni şi îl va privi cum moare. Dar şi ura dispare, ochii ţi se înceţoşează, simţi că ceea ce totdeauna era atât de normal, să exişti, acum devine imposibil. El vine lângă tine, îşi pune piciorul pe faţa ta ca semn al dispreţului. Albă zăpada se întinde cât vezi cu ochii. Nişte urme de Jeep, o baltă îngheţată de sânge. Zăpada acoperă liniştitor toate dealurile, văile şi munţii. Acoperă iarba şi clăile de fân, acoperă muşuroaiele simple sau cele înca având pentru noi o anume semnificaţie.

sursa: peterlengyel.blogspot.com

Ultima actualizare Duminică, 05 Februarie 2012 08:19