30 noiembrie – Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi Chemat

Luni, 30 noiembrie, este prăznuit Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi Chemat, Ocrotitorul României. Potrivit creştinortodox.ro, acesta s-a născut în Betsaida Galileia, localitate situată pe ţărmul Lacului Ghenizaret, în nordul Ţării Sfinte.

 

Înainte de a deveni ucenic al lui Hristos, Sfântul Andrei a fost ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul. Dorinţa de a-L urma pe Hristos se naşte în el în momentul în care Sfântul Ioan rosteşte cuvintele: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29). În anul 1995, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca sărbătoarea Sfântului Andrei să fie însemnată cu cruce roşie în calendarul bisericesc, iar în anul 1997, Sfântul Andrei a fost proclamat „Ocrotitorul României”. Ziua de 30 noiembrie a fost declarată sărbătoare bisericească naţională.

Despre Sfântul Andrei

Andrei (d. 30 noiembrie 60, Patras, Grecia) a fost un apostol al lui Isus din Nazaret, frate cu Simon Petru. Evanghelia după Ioan menționează că Andrei ar fi fost mai întâi ucenic al lui Ioan Botezătorul, care i-ar fi recomandat să-l urmeze pe Isus din Nazaret. Conform aceleiași evanghelii, Andrei l-ar fi dus pe fratele său Petru la Isus, spunându-i că l-a găsit pe Mesia (Ioan 1,35-42). De aici provine caracterizarea lui Andrei ca „cel dintâi chemat”. În enumerările apostolilor (Mt 10,2, Mc 3,18, Lc 6,14, F. Ap. 1,13) Andrei este menționat mereu între primii patru. Cu toate acestea, nu se numără printre cei trei pe care Isus i-a tratat în anumite situații ca cei mai apropiați ai săi (Petru, Iacob și Ioan).

 

Conform Evangheliei după Ioan cei doi frați, Petru și Andrei, erau originari din Betsaida, localitate situată pe malul Lacului Genezaret. Conform Evangheliei după Marcu aveau o casă în Capernaum (Mc 1,29) și erau de profesie pescari. Numele Andrei provine din greaca veche, care era lingua franca a Vechiului Orient.

 

Magia Sfântului Andrei

Sfântul Andrei este una dintre sărbătorile semnificative pe linia suprapunerii unei sărbători creştine peste una mai veche, precreştină.

Este suficient să amintim că Andreiul de iarnă era apogeul zilelor lupului şi de la această reprezentare mitică şi rituală trebuie să pornim în descifrarea scenariului ritual complex al sărbătorii. Mai trebuie să subliniem că în anumite sate, de pe valea Izei, sărbătoarea poartă numele de „Ziua lupilor”. În popor, poartă mai multe denumiri: „Indreluşa”, „Indreiu fetelor”, „Indreiu lupilor”, „Andreluşa”.

 

Această sărbătoare este pusă, de unii specialişti, în legătură cu anul nou dacic, la care lupul era animal totemic şi tabuistic. Poate de aici reminiscenţele tabuistice ale sărbătorii. Se respectau mai multe credinţe-interdicţii. În această zi, nu se lucra, de teama că cei care încalcă credinţa, vor fi mâncaţi de lupi. Nu era permis să se lucreze, în casă, cu foarfece, cu acul, cu andrelele, cu cuţit, ca să nu atace lupii animalele gospodarului. Nu se lucra cu fusul, nu se cosea, nu se ţesea, ca să nu atace lupul coconii, pe ceilalţi din casă şi să nu mănânce lupii oile. Nu se umbla cu sita, cu covata şi nu se „sclonţesc” sâmburi, ca să nu sclonţască lupii oile.

 

O serie de practici magice se oficiau în scopul legării gurii lupului. Se legau cuţitul, foarfecele, securea, dar şi ţeava şporului şi hornul, se legau cu sfoară în ajunul sărbătorii ca să lege gura lupilor. Bătrânele legau şi masa cu sfoară sau lanţ, act ritualic însoţit de formule orale de genul „Io pă tine te-am legat/Şi pă tăţ’ i-am apărat”. În unele sate se înnoadă o sfoară cu nouă noduri, apoi se deapănă şi se pune pe meşter-grindă, ca să lege gura lupilor.

 

Practici de ursit

Sărbătoarea mai este numită şi „Noaptea strigoilor”, pentru că simboliza, din punct de vedere ritual, întoarcerea periodică a morţilor sub forma strigoilor şi transformarea celor vii, născuţi strigoi, în lupi (strigoi). Aceste două reprezentări malefice lup-strigoi se suprapun perfect, în contextul ritual al sărbătorii, şi sunt reminiscenţe mitologice străvechi, păstrate până în zilele noastre. Aşa ne putem explica practicile magice de apărare oficiate în seara de Andreluşă. Uşile grajdurilor, coteţelor, caselor, precum şi ferestrele se ungeau cu usturoi, la fel se ungeau şi animalele, în frunte şi pe spate, „ca să să departă duhurile răle de casă, grajdi, coteţ”.

 

Fiind o sărbătoare – prag, pe care dacă o raportăm şi la anul nou dacic, ea aparţinea unei perioade de timp prielnică premoniţiilor. Fetele săvârşeau practici de divinaţie, prin care îşi ghiceau ursitul sau îşi provocau arătarea lui în vis, pentru a-i afla calităţile, pentru a se informa dacă este frumos, urât, sărac, bogat, bun, rău. Cea mai îndătinată practică magică era turta sărată, preparată după prescripţii ritualice. Apa se aducea de la trei fântâni şi era neîncepută. Făina era „ometită” (strânsă la veşca morii). Făina era luată cu trei degete, frământată cu multă sare, coaptă între două focuri. Pe tăietor, fata rupea turta pe cap, în două, jumătate o mânca pe tăietor, jumătate o punea sub pernă. Noaptea îşi visa ursitul. Pentru provocarea, în vis, a ursitului, în unele sate fetele puneau sub pernă pâine, cărbune, sare, pieptene, veriguţă. Dacă fata visa pâine, bărbatul îi era bun. Dacă visa sare, îi era rău. Dacă visa veriguţă, era bogat. Dacă visa pieptene, era sărac şi păduchios. Dar repertoriul de tradiţii al sărbătorii este cu mult mai bogat.

 

 sursa: www.infomm.ro