„Dar, mai înainte de toate acestea, îşi vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni, dându-vă în sinagogi şi în temniţe, ducându-vă la împăraţi şi la dregători, pentru numele Meu. Şi va fi vouă spre mărturie. Puneţi deci în inimile voastre să nu gândiţi de mai înainte ce veţi răspunde; Căci Eu vă voi da gură şi înţelepciune, căreia nu-i vor putea sta împotrivă, nici să-i răspundă toţi potrivnicii voştri. Şi veţi fi daţi şi de părinţi şi de fraţi şi de neamuri şi de prieteni, şi vor ucide dintre voi. Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu. Şi păr din capul vostru nu va pieri. Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre” (Luca XXI, 12-19)

Sărbătoarea de astăzi este una din cele mai vechi dedicate sfinţilor. În acest sens avem mărturii în Constituţiile Apostolice (sec. III-IV) în care găsim următoarele despre sărbătoarea Sfântului Arhidiacon Ştefan „Ziua lui Ştefan, întâiul martir şi a celorlalţi sfinţi martiri, care au ţinut mai mult la Hristos ca la viaţa lor să fie serbată”. În calendar ziua de 27 decembrie este ziua naşterii în Domnul a Sfântului Apostol, Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan. În cartea Faptele Apostolilor, capitolele VI şi VII, găsim informaţii despre acesta. Ea primul dintre cei 7 diaconi aleşi pentru a sluji la mese, la agape în locul Apostolilor fiind caracterizat drept „bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt”. Se pare că aceşti diaconi de care pomeneşte Sfântul Evanghelist Luca nu au fost cei dintâi în Biserica creştină, ci probabil au existat înaintea lor şi alţi diaconi recrutaţi dintre evrei care aveau de la început atribuţii liturgice. Aceşti 7 diaconi elenişti îi vedem special aleşi pentru a sluji la agape dar pe parcurs au căpătat şi atribuţii de propovăduitori ai Evangheliei lui Hristos. Au fost consacraţi prin punerea mâinilor, adică prin hirotonie.

Etimologic cuvântul diacon înseamnă slujitor, exact ceea ce şi făceau de la început. Personalitatea Sfântului Ştefan apare bine conturată în aceste două capitole. Fiind „plin de har şi de putere, făcea minuni şi semne mari în popor”, şi-a atras invidia celor din sinagoga libertinilor, cirenenilor, alexandrinilor şi în cele din urmă a fost acuzat de trei lucruri: „L-am auzit spunând cuvinte de hulă împotriva lui Moise şi a lui Dumnezeu. Acest om nu încetează a vorbi cuvinte de hulă împotriva acestui loc sfânt şi a Legii. Că l-au auzit zicând că Acest Iisus Nazarineanul va strica locul acesta şi va schimba datinile pe care ni le-a lăsat nouă Moise”. Observăm că nu Dumnezeu este pe primul loc, ci Moise, datina este mai importantă decât Legea, de asemenea şi locul capătă întâietate în faţa Legii. Locul sfânt, adică templul, simbolizează prezenţa prin excelenţă a lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său, identitatea lui Israel ca popor al lui Dumnezeu, limitat de propriile graniţe geografice şi religioase. Răspunsul la aceste acuze îl reprezintă cea mai lungă cuvântare din Faptele Apostolilor, ce poartă mai multe semnificaţii. Ea poate fi considerată una istorică şi de legitimare a lui Israel în care este rememorată succint istoria sa, precum şi reacţia lui la iniţiativa lui Dumnezeu. „De acesta n-au voit să asculte părinţii noştri, ci l-au lepădat şi inimile lor s-au întors către Egipt, Zicând lui Aaron: „Fă-ne dumnezei care să meargă înaintea noastră; căci acestui Moise, care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce i s-a întâmplat”. Şi au făcut, în zilele acelea, un viţel şi au adus idolului jertfă şi se veseleau de lucrurile mâinilor lor” (Fapte VII, 39-41). Este în acelaşi timp şi o cuvântare didactică în care Sfântul Ştefan interpretează Scripturile şi nu în ultimul rând este una de acuzare, pentru că cei care îl ascultă acum stau „pururi împotriva Duhului Sfânt”, sunt intoleranţi faţă de profeţii trimişi lor, după cum au fost strămoşii lor în vechime. Pentru Sfântul Ştefan Legea Mozaică, templul, ţara făgăduinţei şi întreg Vechiul Testament sunt realităţi incomplete, vremelnice şi destinate să ia sfârşit. Le spune „Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt, precum şi părinţii voştri, aşa şi voi!” (Fapte VII, 51). Acelaşi lucru le-a reproşat Dumnezeu prin Moise strămoşilor lor după episodul cu viţelul de aur: „Eu Mă uit la poporul acesta şi văd că este popor tare de cerbice” (Ieşirea XXXII, 9). Cerbice înseamnă ceafă, grumaz iar în sens metaforic: a fi îndărătnic, mândru. Inima, sau urechea, netăiată împrejur era o imagine întâlnită la profetul Ieremia în care denunţa abandonarea Legii şi îmbrăţişarea idolatriei de către popor. „Cu cine să vorbesc şi cui să vestesc, ca să audă? Că iată urechea lor este netăiată împrejur şi nu pot să ia aminte; şi iată, cuvântul Domnului a ajuns de râs la ei şi nu găsesc în el nicio plăcere” (Ieremia VI, 25) „Iată, vin zile, zice Domnul, când voi cerceta pe toţi cei tăiaţi şi netăiaţi împrejur: Egiptul şi Iuda, Edomul şi pe fiii lui Amon, Moabul şi pe toţi locuitorii pustiului – toate aceste popoare sunt netăiate împrejur, iar casa lui Israel toată este cu inima netăiată împrejur” (Ieremia IX, 25-26).

 A sta împotriva Duhului Sfânt face trimitere tot la un episod din Vechiul Testament „Dar ei s-au răzvrătit şi au amărât pe Duhul Lui cel sfânt, din care pricină El S-a făcut împotrivitorul lor şi s-a războit împotriva lor” (Isaia LXIII, 10). Vina lor este mai mare decât a părinţilor lor. Ei l-au ucis pe Mântuitorul Hristos pe când părinţii lor pe cei ce L-au vestit, adică pe profeţi. Sfântul Ştefan a fost judecat de către Sinedriu dar trebuia să fie judecat şi de autorităţile romane. Verdictul dat de autorităţile iudaice trebuiau aprobate de către romani pentru a putea fi aplicate. Ca şi în cazul Mântuitorului a fost un exces de zel, dar în aces caz nu au mai aşteptat analiza cazului din partea instanţei romane, pentru că de regulă aceştia luau în consideraţie doar acuzele formulate împotriva lor şi a împăratului şi nu cazurile, disputele religioase. Mentalitatea iudaică prevedea că cei care acuzau trebuiau să şi pună în aplicare pedeapsa. În acest caz îi vedem pe acuzatori şi ucigaşi iar unul din martorii acestui eveniment a fost Saul, Apostolul Pavel de mai târziu. Deoarece nu era major el doar a păzit hainele celor ce l-au ucis pe Arhidiaconul Ştefan. Un lucru interesant îl aflăm în Acatistul Sfântului, şi anume Saul este numit rudenia lui Ştefan. Ultimele clipe din viaţă ni-l prezintă pe Sfântul Ştefan rugându-se pentru cei ce îl ucid. L-a văzut pe Mântuitorul Hristos, Fiul Omului stând de-a dreapta Tatălui. Părintele Nicolae de la Rohia spunea în felul următor: „Iconografia ni-L prezintă pe Hristos Domnul şezând, de-a dreapta Tatălui, pe tronul Său ceresc. Pentru a primi jertfa primului mucenic al Său, Domnul S-a ridicat în picioare – din respect pentru Arhidiaconul Ştefan, spre a-i aduce osebire cinstire. La acest prim act de jertfă, de mărturisire şi curaj din partea omenirii, însuşi Mântuitorul Hristos îl respectă şi-l admiră pe Ştefan. Din acest motiv, Sfinţii Părinţi au rânduit ca Sfântul Ştefan să fie cinstit în a treia zi de Crăciun”.

 Etimologic Ştefan înseamnă în traducere coroană, coroniţă pentru cei învingători. Nu este o întâmplare că el este primul mucenic. L-a văzut pe Fiul Omului şezând de-a dreapta lui Dumnezeu, l-a văzut pe cel ce S-a născut şi a primit toată firea omenească afară de păcat. Sfântul Ştefan ne arată prin viaţa sa vocaţia noastră, a fiecărui om, aceea de a trăi în comuniune cu Dumnezeu şi cu celelalte persoane. „Eu am fost creat de Dumnezeu pentru a fi cineva şi a face ceva pentru care nimeni altul nu a fost creat” spune un teolog contemporan. Această vocaţie se împlineşte în Biserică prin comuniunea cu Hristos prin Sfintele Taine. Petre Ţuţea spunea că „toate ştiinţele, inclusiv matematica, nu ajung decât la bacalaureat; numai teologia a ajuns să-şi ia licenţa, pentru că ea lucrează cu lucrurile de dincolo de cunoaşterea intelectuală şi senzorială, ea lucrează cu elemente absolute, elemente de credinţă”. Teologia aici nu înseamnă neapărat cunoştintele intelectuale din domeniul creştin, definiţiile dogmatice şi toate speculaţiile ci în primul rând inima şi urechile tăiate împrejur prin credinţă. Avem nevoie de credinţă în primul rând care vine din auzire, iar auzirea este prin cuvântul lui Dumnezeu. „Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Romani X, 10). Suntem chemaţi spre a fi sfinţi pentru că Însuşi Dumnezeu este sfânt.

 Peste 400000 de români îşi serbează astăzi onomastica. Este un motiv de bucurie pentru toţi cei ce poată numele Sfântului Ştefan dar şi pentru fiecare dintre noi pentru că el este primul model de mărturisire şi asumare a condiţiei de creştin.

Pentru SighetOnline, Alexandru Lucian,student la Facultatea de Teologie din Iasi