„În vremea aceea a venit la Iisus un om al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi, căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa lui, că numai o fiică avea, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte. Şi, pe când se ducea El, mulţimile Îl împresurau. Iar o femeie, care de doisprezece ani avea curgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei şi de nici unul n-a putut să fie vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Şi a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează, şi Tu întrebi: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva, căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. Şi femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce pricină s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace! Şi, încă vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi. Şi, venind în casă, n-a lăsat pe nimeni să intre cu El decât numai pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov şi pe tatăl copilei şi pe mamă. Şi toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Şi râdeau de El, ştiind că a murit. Iar El scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat zicând: Copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit El să i se dea copilei să mănânce. Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat”. (Luca VIII, 41-56)

 

Din şirul minunilor care reliefează în mod deosebit lucrarea Mântuitorului, învierea fiicei unui fruntaş al sinagogii, numit Iair, ocupă un loc aparte. Ea se găseşte după cum putem observa îngemănată, în cadrul primelor trei Evanghelii, cu o altă minune, la fel de semnificativă, cu care formează o pereche inseparabilă: vindecarea femeii bolnave de 12 ani. Aceste două minuni evidenţiază pe de o parte Persoana Mântuitorului, divină dar şi umană şi modul în care El Se manifesta printre oameni şi, totodată, scot din nou în evidenţă puterea credinţei. Dubla minune pare să fi avut loc în oraşul Capernaum tabloul acesteia fiind completat de mulţime şi de fruntaşul sinagogii, Iair. Evanghelia de astăzi este la prima vedere o prezentare a suferinţei şi a întristării. Dar în mijlocul suferinţei şi întristării oamenilor, Hristos Domnul, Doctorul sufletelor şi al trupurilor după cum Îl numim la Taina Sfântului Maslu, arată marea Lui milostivire sau compasiune pentru oameni, vindecându-i. De remarcat în primul rând este faptul că Iair nu se îndoieşte nicio clipă de puterea Mântuitorului Hristos: el este sigur că, venind la el, Domnul va putea să-i tămăduiască copila. Punerea mâinilor asupra bolnavilor, pe care Iair o pretindea de la Mântuitorul, era de fapt un rit tradiţional practicat de iudei şi menţionat în Sfânta Scriptură. El nădăjduia că Hristos Domnul, prin mijlocirea unui rit consacrat, Îşi va manifesta puterea şi va reda fiicei sale sănătatea. Mişcat de credinţa acestui om, Mântuitorul a pornit împreună cu el spre casa unde era copila bolnavă. În mulţimea de oameni care erau lângă Domnul Hristos era şi o femeie care suferea de o scurgere de sânge – hemoragie în limbajul medical şi, în ciuda diferitelor leacuri – aşa cum ne precizează Evanghelia –, nu izbutise să se vindece. Şi ea, la rândul ei, auzind de minunile săvârşite de Domnul Hristos se strecurase prin mulţime şi se apropiase de Mântuitorul cu gândul de a se atinge de El „De mă voi atinge măcar de haina Lui, voi fi vindecată!” (Marcu V, 28).

 

 

Femeia suferea de această boală de 12 ani, adică, acelaşi număr de ani câţi trăise fiica muribundă a lui Iair. Acest lucru ne arată pe de o parte tirania pe care răul o exercită în diferite feluri asupra omului – dintre care formele cele mai rele sunt boala şi moartea iar pe de altă parte, cadrul în care Dumnezeu Întrupat – Mântuitorul Hristos se întâlneşte cu făptura mâinilor Sale. Evanghelia apocrifă a lui Nicodim ne spune că femeia cu scurgere de sânge se numea Veronica. Mântuitorul, Care nu a fost străin de fapta femeii şi de puterea vindecătoare pe care i-a transmis-o, provoacă o discuţie cu ucenicii, care nu par să fi perceput cele întâmplate, o discuţie menită să o scoată pe femeie din anonimatul mulţimii şi să o aducă la un dialog faţă către faţă cu El. Teama femeii este una justificată din două puncte de vedere. Concepţia vremii spune că ei îi este interzis contactul social şi legăturile cu ceilalţi oameni. Ea nu a îndrăznit să se înfăţişeze înaintea Mântuitorului şi să-I ceară îndurare – poate că şi natura bolii ei o făcea să se ruşineze. În al doilea rând teama de a nu fi mustrată public, în faţa mulţimii, a determinat comportamentul ei. În mod surprinzător ea nu a fost certată, ci credinţa ei a fost lăudată. Între timp, din casa lui Iair a venit vestea că copila a murit. Iair a intrat în panică - se gândea el că Domnul Hristos ar putea să o vindece pe fiica lui, dar n-a avut gândul c-ar putea s-o şi învie din morţi. Şi atunci Domnul Hristos a intervenit, spre folosul, binele şi bucuria lui Iair, şi a spus: „Nu te teme, crede numai - deci stăruie în credinţă - şi se va mântui fiica ta”. Cuvintele acestea, adresate lui Iair şi rămase în cuprinsul Sfintei Evanghelii, ne sunt adresate de fapt şi nouă, şi mai ales ne sunt adresate şi nouă când ajungem în împrejurări grele, în împrejurări de verificare, de cercetare de noi înşine.

 

 

Faptul că Mântuitorul Hristos referindu-se la moarte foloseşte cuvântul „adormit” ne arată cum concepea El acest fenomen şi cum trebuie să-l înţelegem şi noi, cei de astăzi: un somn pe care numai El – Dumnezeu adevărat şi Om adevărat are puterea să-l facă să înceteze în orice clipă. Această a doua minune a fost săvârşită în prezenţa a doar 5 persoane: Apostolii Petru, Ioan şi Iacov şi părinţii copilei. Cei care se arătaseră neîncrezători şi răuvoitori trebuiau să rămână afară. Rostind cuvintele „Talita kumi” adică „Fiică, ţie îţi zic, scoală-te” Mântuitorul săvârşeşte minunea dorind să nu fie cunoscută de cei care se îndoiau. A săvârşit-o pentru a întări credinţa lui Iair, din milă faţă de durerea părinţilor. Un mic detaliu, anume pofta de mâncare de care se face amintire în ultimul verset este un semn al sănătăţii. Aşadar Mântuitorul nu a înviat-o în starea de dinainte de adormire, în boală, ci i-a redat şi sănătatea. În Sfintele Evanghelii ni s-au păstrat istorisirea câtorva învieri din morţi, trei, şi anume: Învierea tânărului din Nain, Învierea fiicei lui Iair şi Învierea lui Lazăr. Însă există şi învieri ale unor persoane cărora nu li s-a păstrat numele: trimişilor Sfântului Ioan Botezătorul Mântuitorul le răspunde în felul următor: „Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce auziţi şi vedeţi: Orbii îşi capătă vederea şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte” (Matei XI, 5); iar după ce Mântuitorul Hristos Şi-a dat duhul „catapeteasma templului s-a despicat în două, de sus până jos, şi pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat.

 

 

Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat. Şi ieşind din morminte, după învierea Lui au intrat în sfânta cetate şi s-au arătat multora” (Matei 27, 50-53). Acest lucru ne demonstrează că acolo unde este Mântuitorul Hristos nu este moarte fizică sau spirituală, ci Viaţă, El însuşi fiind Creatorul şi Dătătorul de viaţă. În cartea Faptelor Sfinţilor Apostoli avem de asemenea două istorisiri de minuni ale învierii şi anume învierea unei tinere, Tavita, despre care citim, în capitolul 9, că Sfântul Apostol Petru a înviat-o pe tânără şi învierea unui tânăr, Eutihie, minune pe care a făcut-o Sfântul Apostol Pavel (F. Ap. 20). Este interesant de observat că toate învierile istorisite în Sfânta Scriptură a Noului Testament, toate cele cinci, se referă la tineri nu la oameni în vârstă. Noi nu ştim care e planul Mântuitorului cu fiecare dintre noi, dar ştim că credinţa noastră ne lipeşte de Domnul Hristos şi că nu mai suntem singuri în lumea aceasta. Teama, frica, îngrijorarea, neliniştea sufletească, toate sunt un semn de necredinţă. Cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos sunt tot atât de vii şi trebuie să fie tot atât de lucrătoare cum au fost în vremea când Domnul Hristos le-a rostit. Domnul Hristos I-a spus lui Iair: „Nu te teme”, ne spune şi nouă „nu te teme”.

 

 

Moartea nu e ultimul cuvânt, nu-i ultimul lucru în viaţa oamenilor, pentru că sufletul e nemuritor, sufletul nu moare niciodată, nu poate muri. Este şi o moarte a sufletului, dar asta nu înseamnă nimicirea sufletului, ci înseamnă depărtarea sufletului de Dumnezeu; asta e moartea sufletului, o moarte fără moarte, moarte în care moartea nu poate face nimic. Cu uşurinţă ne putem întreba „De ce”? Pentru că Dumnezeu rânduieşte lucrurile în aşa fel încât omul să nu moară şi chiar dacă moare omul, moare ca să învie. Aceasta este credinţa noastră, şi cine n-are credinţa asta n-are nici credinţă despovărătoare, are o credinţă care nu-i lucrătoare.

 

 

Ce trebuie să reţinem din această pericopă evanghelică? Credinţa femeii bolnave de 12 ani şi credinţa lui Iair – „Dumnezeu luminează” sau „Dumnezeu ridică” dar o credinţă care nu rămâne la nivel de teorie ci pusă în practică. Cei doi l-au căutat pe Mântuitorul Hristos, au îndrăznit mai mult sau mai puţin să vorbească cu El. În al doilea rând concepţia despre moarte. Ea dincolo de siguranţa pe care o avem că la un moment dat această viaţă se va termina este doar o trecere în veşnicie şi nu în nefiinţă, în nimic. Ea nu înseamnă părăsire, abandon, descompunere a trupului ci prin Învierea Mântuitorului ea primeşte sensul de somn spre învierea cea de obşte a noastră. Pentru noi creştinii nu există moarte ci doar adormire. Sfântul Apostol Pavel adresându-se locuitorilor din Tesalonic le expune printre altele şi învăţătura despre cei adormiţi, nu despre cei morţi. Credinţa duce la viaţă cea adevărată – cunoaşterea lui Dumnezeu în mod deplin, vederea Lui faţă către faţă, bucurie întru slava Preasfintei Treimi în Împărăţia lui Dumnezeu. Prin credinţă, Dumnezeu dă sens la tot ceea ce există. Credinţa este în primul rând un mijloc de cunoaştere a lui Dumnezeu. „Prin credinţă” — spune Sfintul Pavel — „cunoaştem ca lumea a fost făcută prin cuvântul lui Dumnezeu, aşa că cele văzute şi-au luat începutul din cele nevăzute” (Evrei II ,3).