„Pe când mulţimea Îl îmbulzea ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu şi El şedea lângă lacul Ghenizaret, A văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele. Şi urcându-Se într-una din corăbii, care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat. Şi, şezând în corabie, învăţa din ea mulţimile. Iar când a încetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mână la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre ca să pescuiţi. Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Şi făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele. Şi au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se afunde. Iar Simon-Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos. Căci spaimă îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El” (Luca V, 1-11)

 

Sfânta Evanghelie din Duminica a XVIII-a după Pogorârea Sfântului Duh tratează un moment important din istoria mântuirii neamului omenesc şi anume chemarea primilor ucenici la apostolat dar în viziunea Sfântului Evanghelist Luca. Întreaga activitate de formare a Apostolilor, a noilor oameni prin ascultarea zi şi noapte a cuvântului Evangheliei, prin apropierea fizică faţă de Mântuitorul Hristos în cei peste trei ani de activitate publică poate fi încadrată între două pescuiri minunate.

 Prima, cea din fragmentul evanghelic de astăzi iar a doua, de după Învierea Domnului (Ioan XXI, 1-14), ca moment de sfârşit al unei perioade, prilej de o nouă încredinţare şi de reintegrare a Sfântului Apostol Petru în cercul Apostolilor şi nu în ultimul rând înainte de marea lor misiune pentru care au fost pregătiţi, aceea de a fi pescari de oameni. Aflat la începutul activităţii Sale publice Mântuitorul Hristos după cum observăm era asaltat de mulţimi după primele Sale minuni. Acestea, dornice de a asculta cuvântul lui Dumnezeu, erau în permanenta apropiere a Domnului Hristos mai ales că sinagogile Galileii se dovedeau în acest caz neîncăpătoare. Aflat la malul lacului Ghenizaret Mântuitorul a profitat de ocazie şi s-a urcat într-una din bărci, cea a lui Simon (viitorul apostol Petru), s-a depărtat puţin de uscat şi a început să înveţe într-un mod neconvenţionat oamenii ce au venit să-L asculte.

 

 

În această situaţie putem observa o preînchipuire a Bisericii – corabia mântuirii, Mântuitorul Hristos aflându-Se în calitatea Sa de Învăţător al Noii Legi. După ce a învăţat mulţimile propovăduind cuvântul lui Dumnezeu Mântuitorul nostru a săvârşit o minune spre a întări convingerea auditoriului că nu se află în faţa unui simplu om, ci în faţa lui Dumnezeu cel Întrupat. De această dată s-a adresat lui Simon îndemnându-l să arunce mrejele. Experienţa de pescar a Sfântului Apostol Petru l-a făcut să aibe unele îndoieli, „toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins” dar totuşi la cuvântul Mântuitorului a aruncat mrejele. Şi au prins mulţime mare de peşti încât se rupeau mrejele umplând ambele corăbii atât de mult încât exista pericolul ca acestea să se scufunde. Trebuie menţionat că Lacul Galileii sau Ghenizaret, Marea Tiberiadei era în fapt un lac având 12 mile lungime şi 6 – lăţimea sa cea mai mare dar utilitatea sa era din plin dovedită dat fiind faptul că una din ocupaţiile de bază ale locuitorilor din acea zonă a Ţării Sfinte. La vederea acelei mulţimi de peşti, spaima i-a cuprins pe Simon şi toţi cei ce erau cu el, un sentiment firesc în faţa prezenţei divine. Însă această spaimă nu l-a împiedicat să facă două mărturisiri şi anume recunoaşterea dumnezeirii Mântuitorului Hristos şi a păcătoşeniei sale. În aceeaşi corabie se aflau Dumnezeu şi omul având ca prioritate mântuirea omului prin aducerea veştii celei bune şi în practic, concret prin minune. Teama de a sta în apropierea divinului era una evidentă încât îl vedem pe Simon la picioarele Mântuitorului Hristos rugându-L să plece de la el. Neputinţa de a concepe sfinţenia în apropierea păcatului dar în acelaşi timp smerenia şi curăţia sufletească ies în evidenţă în acest moment. Reacţia Domnului Hristos a fost una menită să alunge îngrijorarea simplului pescar – „nu te teme” dar şi una ce-l înştiinţează asupra noii sale vieţi, la care au răspuns afirmativ, Simon-Petru şi fratele său Andrei (Matei IV, 18) precum şi Iacov şi Ioan.

 

 

Din naraţiunea Sfântului Evanghelist Luca reiese că ucenicii Îl cunoşteau mai dinainte pe Mântuitorul Hristos de unde observăm şi atitudinea lor faţă de Învăţătorul respectând toate. Epoca aceea cunoştea multe încercări de pescuire a oamenilor în diferite mişcări de nuanţă religioasă dar şi filosofică, de aceea pe undeva ar putea fi considerată drept firească atitudinea viitorilor apostolilor. Cel mai important aspect ce trebuie sesizat este faptul că Mântuitorul Hristos vine în întâmpinarea oamenilor. Lumea, cel puţin, cea din mediul iudaic îşi căuta dascălul, învăţătorul de care se va alipi spre a cunoaşte şi împlini Legea însă aici după cum va aminti mai târziu însuşi Domnul Hristos: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi, şi roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice-I veţi cere în numele Meu” (Ioan XV, 16). Simplii pescari, doar aceste două perechi de fraţi se cunosc că ar fi fost pescari, sunt la rândul lor pescuiţi, prinşi de cuvântul evangheliei, pe care l-au ascultat alături de mulţime. Ei, viitorii apostoli, în fond îşi vor păstra meseria, dar aceasta va fi esenţial schimbată prin dimensiune. Ei vor deveni pescari de oameni.

 

 

După cum afirma un comentator biblic din secolul XX, A. Plummer „Mântuitorul Hristos foloseşte barca lui Petru ca amvon, de unde aruncă plasa Evangheliei asupra ascultătorilor Săi”. Aici Mântuitorul Hristos le dă poate prima lecţie, primul model care trebuie urmat pentru ca ei după Învierea Lui să facă acelaşi lucru: să propovăduiască întregii lumi cuvântul Evangheliei însoţindu-l şi întărindu-l cu minune spre slava lui Dumnezeu. Ce trebuie să reţinem din acest fragment evanghelic este faptul că Dumnezeu vine în întâmpinarea omului ce-L caută. Îndelenicirea fiecărui om nu este un obstacol în a deveni ucenic al Mântuitorului Hristos. Sfântul Apostol Matei era vameş de meserie, cele două perechi de fraţi erau pescari, iar Natanael sau Bartolomeu pare să fi fost singurul Apostol cărturar, cunoscător al Legii. Importantă a fost deschiderea sufletului spre a primi cuvântul lui Dumnezeu. Prin aceasta vieţile a cel puţin 3 oameni după cum a reiese din pericopa evanghelică au fost schimbate, au căpătat un alt sens şi au devenit martori ai minunilor dumnezeieşti pe care le vedeau şi în acelaşi timp mărturisitori ale acestora. Transformarea lăuntrică a ucenicilor încât au lăsat toate şi au urmat Domnului Hristos este una evidentă.

 

 

Pentru fiecare dintre noi este importantă deschiderea sufletului şi ascultarea cu atenţie de care au dat dovadă ucenicii. Fiecare are posibilitatea de a progresa, de a se apropia de Dumnezeu în mod treptat ascultând cuvântul Lui şi împlinind pe cât ne stă în putinţă poruncile Lui.