În duminica a V-a după Rusalii este rânduit spre a fi citită la Sfânta Liturghie pericopa evanghelică ce vorbeşte despre vindecarea a doi demonizaţi din ţinutul Gadarenilor. Această minune săvârşită de Mântuitorul Hristos o întâlnim la Evangheliştii sinoptici (Matei, Marcu şi Luca) fiecare aducând detalii preţioase însă şi unele deosebiri conform scopului şi adresanţilor pentru care au scris Sfintele Evanghelii.

 Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei vorbeşte despre doi demonizaţi pe când celelalte două Evanghelii tratează despre un singur demonizat, probabil cel ce pătimea mai rău conform comentatorilor biblici. De la bun început trebuie subliniat faptul că evenimentul a avut loc în ţinut păgân. Ţara Sfântă aflată în acel timp sub stăpânire romană era divizată în mai multe regiuni, Decapole fiind teritoriul în care se afla şi cetatea Gadara sau Gherasa, părerile exegeţilor biblici fiind şi aici împărţite, a cărei populaţie era aproape numai elină sau elinizată. Însă ce atrage atenţia este provocarea misionară deoarece evenimentul se încheie la Sfântul Evanghelist Marcu cu trimiterea la propovăduire, a celui vindecat „Mergi în casa ta, la ai tăi, şi spune-le câte ţi-a făcut ţie Domnul şi cum te-a miluit. Iar el s-a dus şi a început să vestească în Decapole câte i-a făcut lui Iisus, şi toţi se minunau” (Marcu V, 19-20).

Demonizaţii din Evanghelia de astăzi sunt poate cel mai bun exemplu a ceea ce face diavolul din om, din creatura lui Dumnezeu. Sfântul Evanghelist Matei se rezumă la a spune că cei doi demoni locuiau în morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. În completare Sfântul Evanghelist Marcu adaugă următoarele „Iar după ce a ieşit din corabie, îndată L-a întâmpinat, din morminte, un om cu duh necurat, Care îşi avea locuinţa în morminte şi nimeni nu putea să-l lege nici măcar în lanţuri, Pentru că de multe ori fiind legat în obezi şi lanţuri, el rupea lanţurile, şi obezile le sfărâma, şi nimeni nu putea să-l potolească; şi neîncetat noaptea şi ziua era prin morminte şi munţi, strigând şi tăindu-se cu pietre.” (Marcu V, 2-5). Realitatea existenţei demonilor nu poate fi contestată deşi mulţi dintre noi suntem tentaţi să credem că aceste duhuri rele, ce odinioară au fost „lumini şi comori de binecuvântare” (Sfântul Ioan de Kronstadt) sunt nici mai mult nici mai puţin decât „basme lumeşti şi băbeşti” (I Timotei IV, 7). Dialogul dintre Mântuitorul Hristos şi demoni ilustrează şi el realitatea spiritelor malefice. „Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” (Matei VIII, 29). După cum observăm îl recunosc pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Fiul al lui Dumnezeu, ştiu că vor fi chinuite în ziua Judecăţii însă conştiinţa lor este una de stăpânitori ai acestei lumi, o lume ce cunoaşte gustul păcatului, ce simte ispita şi se află într-o permanentă alegere între bine şi respectiv rău.

 La întrebarea Mântuitorului „Care îţi este numele?” (Marcu V, 8) răspunsul primit a fost interpretat diferit în decursul vremii. „Legiune este numele meu, căci suntem mulţi” (Marcu V, 9). Aluzia politică la armata romană prin termenul de „legiune” este puţin probabilă (o legiune romană era costituită din 4000-6000 de persoane) ci că erau atât de mulţi încât, o armată întreagă, cât să îi fărâmiţeze personalitatea. Se pune întrebarea de ce le-a îngăduit să intre în turma de porci, de ce Domnul nostru Iisus Hristos a ascultat cererea demonilor. Un răspuns interesant îl aflăm la Sfântul Ioan Gură de Aur care spune că „nu convins de aceia, ci multe lucru făcând cu iconomie prin aceasta” iar Teofilact al Bulgariei afirma la rândul său: „Le-a dat voie să intre în porci ca să învăţăm că, precum de porci nu le-a fost milă şi i-au înecat, aşa nici de omul acela nu le-ar fi putut fi milă, de n-ar fi fost puterea lui Dumnezeu să-l păzească; căci demonii, vrajmaşi fiind, într-o clipită ne-ar zdrobi, de nu ne-ar păzi Dumnezeu”. Îngăduind mutarea lor în turma de porci Mântuitorul a arătat că oriunde ar intra demonul fie în om, fie în animal el nu poate decât să distrugă creaţia lui Dumnezeu şi totodată valoarea pe care o are omul în faţa lui Dumnezeu. El ne-a răscumpărat din blestemul Legii cu scump sângele Său, iar după spusele părintelui Arsenie Boca „Dumnezeu nu uită de om precum uită omul de Dumnezeu”. Intrând în porci, aceştia aruncându-se în mare demonii demonstrează scopul lor, şi anume nimicirea creaţiei. Porcul e considerat de evrei un semn al ipocriziei, al duplicităţii: este singurul animal cu unghia despicată, dar nerumegător. De asemenea, el simbolizează mâncarea prin excelenţă a păgânilor. Vechiul Testament interzice consumul cărnii de porc (Levitic XI, 7 „Porcul are copita despicată şi despărţită în două, dar nu rumegă; acesta este necurat pentru voi”) din două motive: hrănindu-se cu resturi, porcul poate transmite boli infecţioase; de asemenea el este purtător al viermelui intestinal care produce trichineloza. Nu trebuie să uităm că avem de a face cu păgîni, care pe de o parte, îi detestă pe evrei, iar pe de altă parte, sunt mari crescători de porci.

Iar finalul evangheliei de astăzi confirmă faptul că oamenii din acele locuri nu erau preocupaţi de problemele spirituale, de altă religie fiind, ci au pus preţ pe porci, pe dauna economică suferită în urma vindecării demonizaţilor. După Calvin, ei n-au văzut în minunea lui Iisus decât premisa unei hecatombe porcine cu efecte economice dezastruoase. Nu în ultimul rând în această duminică, se face pomenirea Sfinţilor Părinţi de la Sinodul IV Ecumenic ce a avut loc în anul 451 la Calcedon. Instituită în anul 518 de către patriarhul Ioan al II-lea al Constantinopulului această sărbătoare închinată celor 630 de Sfinţi Părinţi ce au participat la acest sinod ne aduce aminte de istoria credinţei noastre ortodoxe, de frământările privind doctrina şi învăţătura creştină. Învăţătura formulată la acest sinod a avut în centru persoana Mântuitorului Hristos controversele fiind legate de cele două firi ale persoanei Sale divino-umane în acelaşi timp.

 Spre deosebire de învăţătura monofizită susţinută de Eutihie (o singură fire, cea dumnezeiască în persoana Mântuitorului Hristos), Sfinţii Părinţi au afirmat realitatea umanităţii Lui, unite cu Dumnezeu: două firi, dumnezeiască şi omenească, în Persoana Unică a Fiului. Ce trebuie să reţinem din pericopa acestei duminici este realitatea demonilor în această viaţă şi atitudinea oamenilor, una de respingere, una care pune preţ dar nu pe cele ale sufletului – veşnice ci pe material, efemer, trecător. În ziua de astăzi cazuri în care putem vorbi despre o posedare a unor persoane de către diavol sunt mai rare sau puse pe seama unor afecţiuni neurologice, de natură psihică în general.

 Demonizarea însă este un lucru real, confimat de istorie şi poate fi de două feluri: una reală – posedarea efectivă de către diavol dar şi una mai subtilă, de natură morală – în care acceptăm compromisul cu diavolul pentru „a trece podul”, pentru a realiza unele lucruri sau în care ne manifestăm egoismul, înclinaţia spre individualism, ajungând până la dispreţ faţă de cel de lângă noi. Un element caracteristic al smulgerii de sub stăpânirea demonică este în opoziţie cu agresivitatea şi nesociabilitatea de dinainte, dorinţa unei comunicări continue cu Mântuitorul Hristos. Ce au câştigat locuitorii acelei cetăţi au fost doi oameni vindecaţi dar în schimb au pierdut o turmă de porci, o sursă de venit important în acea vreme. Poate la această întrebare ar trebui să ne căutăm un răspuns fiecare dintre noi: de câte ori am sacrificat cele pământeşti pentru cele sufleteşti şi de câte ori cele sufleteşti pentru cele pământeşti?

Pentru SighetOnline, Alexandru Lucian, student la Facultatea de Teologie din Iasi