În fiecare an Biserica Ortodoxă precum şi cea Romano-Catolică îi pomenesc pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel la 29 iunie. Este o sărbătoare ce datează în Apus înca din vremea împăratului Constantin cel Mare, fiind preluată chiar în decursul aceluiaşi secol şi în Răsărit unde s-a bucurat de o însemnătate aparte. Pericopele evanghelice de la Utrenie şi Sfânta Liturghie îl au în centru pe Sfântul Apostol Petru, pe când în Apostol găsim mărturia Sfântului Apostol Pavel privind activitatea sa.

 

Am putea să ne întrebăm de ce tocmai aceşti doi apostoli să aibă o sărbătoare distinctă ştiind că toţi apostolii au fost egali şi au fost investiţi cu aceleaşi puteri, drepturi şi îndatoriri fără nicio părtinire? Răspunsul îl aflăm dacă vom cerceta paginile de istorie a creştinismului şi unde vom vedea că cei doi s-au distins prin rodnica lor activitate. Cu toţii au fost trimişi la propovăduire dar sfinţii astăzi prăznuiţi au fost cei ce au rămas în conştiinţa tuturor creştinilor indiferent de originea, vechimea credinţei lor în singurul Dumnezeu adevărat.

 

Despre Sfântul Apostol Petru ne vorbesc în primul rând cele patru Evanghelii canonice, cartea Faptele Apostolilor precum şi cele două epistole soborniceşti ale lui. Fiu al lui Iona pescarul şi fratele Sfântului Apostol Andrei cel Întâi-chemat, Sfântul Apostol Petru s-a făcut uşor remarcat prin personalitatea sa puternică. Numele său originar Simon a fost schimbat de Mântuitorul Hristos în Petru (Chefa) ce înseamnă piatră. A făcut parte din grupul restrâns al Sfinţilor Apostoli alături de Sfinţii Iacov şi Ioan care a participat la trei evenimente majore: învierea fiicei lui Iair, mai marele sinagogii (Luca VIII, 51), la Schimbarea la Faţă (Matei XVII, 1) şi la rugăciunea din grădina Ghetsimani (Marcu XIV, 33). Se face remarcat la minunea mergerii pe apă a Mântuitorului Hristos (Matei XIV, 23-32) când s-a îndoit fiind numit „puţin credincios”; prin mărturia evocată astăzi în pericopa evanghelică de la Sfânta Liturghie prin mărturia sa: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”, prin oscilaţiile sale înainte de spălarea picioarelor apostolilor de către Mântuitorul Hristos, un gest de o profundă smerenie (Ioan XIV, 3-10), lepădarea lui înainte de a cânta cocoşul de trei ori este una cunoscută de fiecare dintre noi, reabilitarea sa în ceata apostolilor fiind citită în auzul tututor la Utrenie. Nu trebuie să uităm de faptul că el după Învierea Mântuitorului a fost cel ce a cuvântat la alegerea lui Matia ca apostol în locul lui Iuda Iscarioteanul, la Pogorârea Sfântului Duh unde în urma predicii sale 3000 de suflete au cerut botezul creştin.

 

 

Prima parte din cartea Faptele Apostolilor se ocupă cu activitatea Sfinţilor Apostoli Petru şi Ioan şi prezintă unele din minunile săvârşite: vindecarea ologului de la Poarta Frumoasă (Fapte III), învierea Tavitei (Fapte IX) şi convertirea sutaşului Corneliu (Fapte X) acestea fiind însoţite de propovăduirea învierii Mântuitorului Hristos. Privind la cele enumerate Sfântul Apostol Petru ne apare ca o persoană cu oscilaţii în ceea ce priveşte credinţa sa. Însă trebuie menţionat faptul că sinceritatea lui, a cuvintelor sale, a gesturilor sale este una evidentă şi conformă cu situaţia în care se afla. Şi poate că mai presus de toate ceea ce a contat înaintea lui Dumnezeu a fost tăria credinţei sale, o credinţă ce a avut nevoie de aceste oscilaţii omeneşti până la un anumit punct pentru a fi desăvârşită prin martiriul său. Între ceilalţi apostoli, Simon Petru a fost un „primus inter pares” (primul între egali), acordându-i-se cinstirea cuvenită unui om mai în vârstă. La anul 44 este aruncat în închisoare de către Irod Agrippa I, de unde scapă în mod minunat şi se duce într-alt loc, probabil în vreo localitate mai retrasă din Răsărit, căci după câţiva ani îl aflam la sinodul apostolic din Ierusalim (anii 49/50) şi puţin mai târziu la Antiohia Siriei, unde Sfântul Pavel îl mustră cu asprime, inconsecvenţă în raporturile lui cu creştinii proveniţi dintre păgâni (Galateni II, 11). Când Sfântul Pavel scrie Epistola către Romani (în iarna anilor 57/58) şi apoi epistolele captivitatii (între anii 61-63), Sfântul Petru nu era la Roma, căci nu se aminteşte de el. Din epistola I Petru (V, 13), rezultă că, în momentul scrierii acesteia, el se afla în Babilon. Către sfârşitul vieţii sale, dupa cum ne spune tradiţia, el a venit la Roma, unde a primit moarte martirică, la anul 67, aşa cum i-a prezis Mântuitorul (Ioan XXI, 18-29). El a fost răstignit cu capul în jos, la cererea sa, ca sa nu se asemene morţii Mântuitorului.

 

Dacă Sfântul Apostol Petru a deschis calea păgânilor spre creştinism prin botezul sutaşului Corneliu cel ce a primit apelativul de „apostolul neamurilor” a fost Sfântul Apostol Pavel. Despre el ştim că s-a născut în Tarsul Ciliciei (Fapte IX, 2). Era evreu de neam, din semintia lui Veniamin (Romani XI, 1), după lege fariseu, din părinţi farisei (Fapte XXIII, 6; Filipeni III, 5). Părinţii săi erau originari din Galileea de nord cetăţeni romani, calitate pe care a moştenit-o asigurându-i o poziţie sociala privilegiată în Imperiul Roman şi la care, în câteva rânduri, a facut apel. Convertirea sa este una povestită în trei rânduri în cartea Faptele Apostolilor, o carte ce prezintă în a doua sa parte cele 3 călătorii misionare ale Sfântului Apostolul Pavel. A beneficiat de o educaţie aleasă la şcolile rabinice ale vremii, la picioarele lui Gamaliel a învăţat în chip amănunţit Legea părintească (prescripţiile mozaismului) după cum însuşi a povestit (Fapte XXII, 3). Primul teolog creştin în adevăratul sens al cuvântului prin cele 14 epistole reţinute în Noul Testament Sfântul Apostol Pavel a predicat cu timp şi fără timp în întreg Imperiul Roman fiind considerat la un moment dat drept zeul Hermes pentru că propovăduia cuvântul, dar cuvântul lui Dumnezeu (Fapte XIV, 12). Scrisorile sale ne arată un fin teolog creştin bun cunoscător al Legii Vechi şi un om cu o viaţă exemplară ce a trecut de la prigonirea lui creştinilor la propovăduirea Mântuitorului Hristos, un lucru de o însemnătate capitală pentru cei de atunci dar şi pentru noi cei de acum deoarece prin el, „vasul ales” creştinismul nu ar fi avut aceeaşi vigoare, aceeaşi răspândire.

 

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel au suferit martiriul la puţin peste 30 de ani de la Înălţarea Mântuitorului Hristos la Dumnezeu-Tatăl. Şi prin ei religia creştină începuse să se răspânească în toată lumea cunoscută atunci. Benefiind de statutul său de cetăţean roman Sfântul Apostol Pavel a murit prin decapitare în aceeaşi zi cu Sfântul Apostol Petru, la 29 iunie 67. Cei doi sfinţi astăzi prăznuiţi sunt exemple pentru noi cei de astăzi. Prin credinţa lor, prin viaţa lor dedicată lui Dumnezeu pentru că ştim că au lăsat toate, inclusiv familie în cazul Sfântului Apostol Petru, pentru a urma Mântuitorului Hristos. În Vechiul Testament la II Cronici III, 17 se vorbeşte despre doi stâlpi înaintea templului Domnului unul în drepta şi altul în stânga. Ne putem gândi că în faţa Bisericii – trupul tainic al Mântuitorului Hristos alcătuit din noi oamenii, cei de acum dar de cei din vechime precum şi de cei ce vor veni după noi până la sfârşitul veacurilor, sunt doi stâlpi, două mari personalităţi ce s-au făcut remarcate prin smerenie, prin credinţă şi o trăire exemplară a vieţii lor pentru Dumnezeu, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel.

 

Aproximativ 500000 de români astăzi îşi sărbătoresc patronul spiritual iar acest lucru ne arată cinstea de care se bucură în rândul creştinilor din ţara noastră, o cinste dobândită prin sacrificiu, prin credinţă, prin puterea de a se ridica în urma căderilor pe plan spiritual şi nu în ultimul rând prin tăria cu care au propovăduit pe Hristos cel Înviat.