Un cuvânt pe care l-am auzit des în ultimele zile. Un cuvânt, o urare de o mare generozitate, care înseamnă „pace” şi mult mai mult decât atât. În acelaşi timp este o urare de sănătate, linişte, prosperitate, armonie şi linişte sufletească.

 

Au trecut 70 de ani de la deportările din Sighet…Să ne întristăm c-a fost? Să ne bucurăm că nu mai e posibil? La comemorarea aceasta au venit rudele celor pentru care viaţa numai viaţă nu s-a putut numi. Oraşul nostru i-a primit cu braţele deschise pe evreii din întreaga lume care au participat la comemorarea rudelor lor deportate spre lagărele naziste. Evreii au supravieţuit celei mai mari pedepse care se putea abate asupra unui popor. Au supravieţuit şi urmaşii celor de-atunci au învăţat ceva. Amintirile  grozăviilor războiului mondial au lăsat urme adânci pe chipurile oamenilor. Urme pe care le-am întrezărit şi pe chipurile celor de-acum, nenăscuţi acum 70 de ani. Îmi vine în minte prima întrebare pe care mi-o pun mie şi o adresez oricui:

- istorisirile celor care au auzit din relatările rudelor sau din consemnările istorice pot să doară la fel de mult ca amintirile vii ale celor care au fost atunci, acolo?

Am fost prezent la mai multe acţiuni desfăşurate în aceste zile, în măsura în care timpul mi-a permis. Am fost la sinagogă şi am văzut cum se desfăşoară ceremonialul lor religios. Am fost la gară şi acolo m-am întâlnit şi cu sigheteni care n-au rude evrei. La fel ca toţi ceilalţi, evrei sau nu, am aprins o lumânare pe calea ferată şi i-am ascultat cântându-şi durerea… N-am putut face mai mult…Nimeni, azi, nu poate face mai mult! Am fost la Primărie şi i-am văzut citind numele persoanelor dispărute fără urmă în 1944…Au rămas totuşi urme… Nişte poze pe care le-am văzut pe un ecran. Măcar atât. Să ne uităm la dispăruţii din vremurile nemiloase ale istoriei şi să le promitem, să ne promitem că aşa ceva nu se va mai întâmpla. Altă întrebare nu-mi dă pace şi trebuie (s)pusă:

- chiar am învăţat ceva de la istorie?

 

 „Sper că da”- vor spune mulţi. Dar…

- de ce se confundă o dorinţă cu un răspuns care se vrea obiectiv şi hotărât? 

 

Mulţi sperăm, dar ce facem ca speranţa să devină certitudine? 

 

Spuneam că urmaşii celor de-atunci au învăţat ceva. Au învăţat să-şi comemoreze cu demnitate rudele şi  să-şi trăiască viaţa din plin acum.  Şi noi, sighetenii, am învăţat de la ei că viaţa nu trebuie trăită doar cu gândul la nedreptăţile trecutului. Cine a fost duminică la concertul formaţiei „Mazel Tov” şi i-a văzut pe unii dintre musafirii oraşului urcând pe scenă şi dansând acolo de mama focului, înţelege la ce mă refer.

 

Domnul Ioan J. Popescu şi-a lansat, tot în aceste zile, o interesantă lucrare, „Cartea sinagogilor Sighetu Marmaţiei”, la sala Radio. În trecere atingând subiectul, nici nu-mi pot imagina un loc mai propice pentru acţiuni de acest gen! Discuţiile şi luările de cuvânt au fost interesante, dar cel mai mult mi-a plăcut intervenţia unei doamne născută în Sighet, care de 50 de ani locuieşte în Israel. Spunea doamna aceea că pentru ea „acasă” înseamnă şi acum Sighetu Marmaţiei, nu locul unde trăieşte deja de o jumătate de secol. O frumoasă pledoarie pentru locurile natale pe care trebuie s-o apreciem toţi!

 

Concluzia mea pentru aceste zile este că Sighetul multietnic s-a dovedit a fi din nou la înălţime. Felicitări tuturor celor care au contribuit la încă o confirmare a faptului că Sighetul ştie să fie un important reper pe harta lumii! 

 

Pentru toţi, oaspeţi sau gazde, o urare: Shalom!