Satul Ieud, betonul şi "Ţara Lemnului"

Scris de Teofil Ivanciuc

Marţi, 07 Ianuarie 2014 18:51

Pe vremea când a fost realizată fotografia din stânga, unitatea arhitectonică tipic maramureşeană a satului Ieud nu era încă distrusă, toate casele şi acareturile, inclusiv îngrăditurile, erau confecţionate din lemn, singura concesie făcută modernului fiind cele câteva acoperişuri din ţiglă (mult mai rezistentă la intemperii decât draniţa). Dacă în acei ani s-ar fi decis ca o parte a Ieudului (sau a oricărui alt sat maramureşean) să fie protejată la faţa locului, rămânând locuită de către proprietari şi declarată "rezervaţie de artă populară", "ansamblu arhitectural" ori "muzeu al satului", astăzi Maramureşul s-ar fi putut mândri cu ceva unic în Europa. Nu a fost să fie...

Turismul rural a început, experimental, în România anului 1962, în satele Fundata şi Şirnea din zona Bran. Zece ani mai târziu, Oficiul Naţional de Turism a selectat de pe tot cuprinsul ţării 117 sate care îndeplineau "criteriile necesare desfăşurării în bune condiţii a activităţii de turism rural". Dintre acestea, în vara anului 1973 au intrat în circuitul turistic internaţional 13 sate: Sf. Gheorghe şi Murighiol (jud. Tulcea), Fundata şi Şirnea (Braşov), Sibiel (Sibiu), Lereşti şi Rucăr (Argeş), Vaideeni (Vâlcea), Tismana (Gorj), Răşinari (Sibiu), Hălmagiu (Arad), Bogdan Vodă (Maramureş) şi Vatra Moldoviţei (Suceava) care au funcţionat doar un singur an, până în 1974, atunci cânc a fost interzisă cazarea turiştilor străini în locuinţele particulare. Totuşi, satelor Sibiel, Rucăr, Lereşti şi Murighiol (la care s-a adăugat satul Crişan din Deltă), li s-a dat derogare de la această decizie, permiţându-li-se organizarea de "programe cu caracter cultural şi folcloric" şi primind grupuri reduse de turişti străini până la liberalizarea din 1989.

Anularea statutului şi viitorului de "sat turistic" pentru aşezările rurale româneşti a dus, printre altele, la abandonarea ideii de unitate arhitectonică a satelor cu potenţial turistic (precum Ieud, Giuleşti, Săpânţa, Breb, Sârbi, Bârsana sau Săcel din Maramureş). O parte a caselor cele mai valoroase din aceste aşezări au fost transferate în muzeele satului din Sighet, Baia Mare, Cluj şi Bucureşti, doar câteva fiind conservate la faţa locului (dar ajungând azi să fie înconjurate de monştri de beton).

"Noul" a început să pătrundă accelerat în arhitectura maramureşeană după anul 1975, deodată cu electricitatea şi asfaltul, mai întâi căzând victime porţile şi gardurile (înlocuite cu împrejmuiri metalice), respectiv acoperişurile (deoarece draniţa este scumpă şi trebuie schimbată cam des).

Anularea după 1990 a restricţiilor în construcţii a creat peisajul arhitectural apocaliptic de azi, unul dintre cele mai triste din România. Doar în Maramureş se pot vedea cele mai uluitoare case şi porţi autentice din lemn înghesuite (înainte de demolare) între grozăvenii imense, fără formă sau utilitate şi colorate în nuanţe violente. Şi tot aici, apar din ce în ce mai multe biserici masive din beton, cu o arhitectură fie bizantin ori brâncovenesc-ortodoxă, fie renascentist, baroc ori postmodern-catolică (precum cea de la Ieud, vezi aici), care eclipsează pe nedrept frumoasele biserici de lemn maramureşene. Care, însă, sunt singurele ce vor rămâne apreciate peste timp...

Prin alte părţi ale ţării însă, lucrurile arată mai unitar. Astfel, în Bucovina, casele moderne din mai multe sate turistice (de ex. Ciocăneşti) au păstrat ornamentele, culorile discrete şi volumetria caselor vechi, astfel că diferenţele sunt aproape imperceptibile. Satele din Săsime şi-au păstrat aproape în întregime arhitectura iniţială, ceea ce le face mai mult decât atractive pentru turiştii străini. În munţii Apuseni, puţinele căsuţe din lemn acoperite cu paie care au supravieţuit, sunt încremenite în timp, abandonate, nefiind însă înconjurate de monştri de beton vopsiţi lila sau orange. Iar în Ţara Oaşului, arhitectura autentică a dispărut, construcţiile horror din Certeze semănând leit una cu alta (precum palatele rromilor din Buzescu), astfel că nu rănesc atât de tare ochiul precum cele din Maramureş.

În condiţiile actuale, chiar dacă încă mai supravieţuiesc deocamdată un număr însemnat de case de lemn, a continua să-i conferim Maramureşului apelativul de "Ţara Lemnului", pare mai mult decât deplasat. De ar fi aşa, comercianţii de ciment abia de şi-ar duce zilele, iar zona ar fi în schimb plină de meşteri lemnari, confecţioneri de garduri din nuiele, ori de ateliere de făcut draniţa...

Să fim serioşi! Site-ul mandriesibeton.ro ilustrează magistral arhitectura kitsch-ioasă a prezentului, cu exemple din satele Botiza, Ieud sau Strâmtura (alături de mostre din Oaş, Bucovina ori Năsăud). Trecând peste afirmaţia eronată că Poienile Izei este mai bine conservat decât celelalte sate moroşeneşti, lucrurile sunt aşa cum le prezintă Petruţ Călinescu...

Şi totuşi, Maramureşul rămâne încă un loc frumos şi conservator, chiar dacă globalizarea şi modernitatea prost înţeleasă au spart "Ţara Lemnului" în aşchii de aprins focul.

7 ianuarie 2014

SURSA: Teofil Ivanciuc Blog

Ultima actualizare Marţi, 07 Ianuarie 2014 19:23