Ce nu știm despre sălbăticiunile noastre?

Sălbăticiunile libere ale Carpaților, splendide animale cu viață interesantă: ne mândrim cu marile carnivore de pe la noi… simboluri ale Naturii viguroase și nepervertite, o situație excepțională pe “bătrânul continent”… Dar oare care este situația lor reală? Carnivorele mari sunt specii strict protejate la nivel european, totuși prin “derogare” de către Ministerul Mediului (intervenție care se face an de an), în România, pentru sezonul de vânătoare 2011-2012 a fost aprobată uciderea din plăcere a 335 de urși, 488 de lupi, 103 râși și 392 de pisici sălbatice (cu toate că vânătorii doreau să omoare mult mai multe). An de an sute de exemplare aparținând speciilor protejate, sunt omorâte “legal”, din plăcerea de a ucide. Prețul plătit pentru împușcarea unui urs de către un vânător străin poate să ajungă chiar și pe la 20.000 de euro… iar businessul controlat de mafii ale vânătorii trebuie să devină și mai productiv în perioade de sărăcie, criză financiară, înainte de câte o costisitoare campanie electorală… Crește așadar tentația decidenților formali sau informali de a scoate la produs fauna sălbatică… și de a încasa banii utili pentru orice. Oare cum de este posibil, unde sunt legile de protejare a naturii, reglementările Uniunii Europene?

Legislația europeană permite împușcarea acelor exemplare ale speciilor protejate care agresează oameni sau distrug proprietăți, dacă se poate demonstra că “extragerea” lor nu periclitează populația speciei în cauză. Împușcarea legală a sute de exemplare ale acestor specii protejate, urși, lupi, râși etc, nu are nici o legătură cu aspecte legate de pericole sau pagube produse de ele: este evident că avem de a face cu o situație aberantă, se vede că mafia vânătorii găsește calea de a menține deschise portițe, pentru a își satisface interesele sângeroase pe seama speciilor cu statut protejat. Un articol interesant este The Bear Game, publicat de Magda Munteanu la 13 mai 2011. Aici se arată: “(…) până când administratorii fondurilor de vânătoare au un interes economic puternic de a primi excepții de ucidere de la UE, tentația de a supraestima scara sau chiar de a inventa pagube produse de urși, este mare.” În articol se arată că există și “semnături” ale primarilor unor localități care apar pe documente Romsilva, pe acte referitoare la pretinse pagube produse de urși, dar spre exemplu primarul din Albeștii de Muscel nu recunoaște că ar fi semnat așa ceva…. Îți poți imagina cam câte situații similare pot să existe… la nivel de țară.

Teoretic, şi pe la noi există Strategie de Dezvoltare Durabilă, diverse legi care protejează Natura, reglementează vânătoarea și alte agresiuni față de biodiversitate. Practic, acestea sunt jalnice hârtii, dar puştile şi drujbele sunt adevărate. Natura a fost prădată și în vremea comunistă, dar este devastată şi mai crunt după 1989, cu toate că în multe cazuri este ilegal ceea ce se întâmplă; mafii întregi includ oameni «din toate structurile», ei scriu legile, ei decid cum trebuie să se întâmple ca lor să le fie bine… restul nu contează. Interesul pe care se focalizează decidenții aflați la putere este obținerea de profit din animalele sălbatice împușcate… vândute cât mai multe și cât mai repede (până când “eu” sau “noi” suntem la putere – ceea ce se poate termina oricând). Dacă guvernul are nevoie acum de bani (și întotdeauna are), poate vinde pădurile și urșii, indiferent de consecințele pe termen lung… sau guvernul ar trebui să asigure protejarea pe termen lung a Naturalului? Cu pădurea nu este atât de simplu, deoarece arborii sunt fixaţi în sol, și se poate observa că pădurea a fost tăiată (sau că ea mai există): iese scandal prea mare, dacă ea dispare subit… și deja oricum este un scandal-monstru. Dar urșii, cerbii? Cine poate să zică concret câți au fost, câți sunt? Singurele date sunt cele ale structurilor implicate în vânătoare, iar neexistând posibilitatea reală a controlării lor… ei pot să afirme ce doresc, adică ce le convine. În cazul animalelor vii, sălbatice și mobile, “se poate insinua” existenţa lor în număr mai mare, de către cei interesaţi de a prezenta o asemenea imagine falsificată-ireală, în ideea aprobării unor cote mai mare de împușcare. Guvernele se schimbă, sfera politică este constrânsă să gândească pe etape de câte 4 ani, este forțată să pună interesele de moment în fața intereselor strategice, pe termen lung. Pe lângă asta, avem o situație în care în numele statului se erijează variate grupuri de interese, care își promovează dorințele și afacerile ca normă legală: ele decid legea. Desigur, asta face ca interesului vânătoresc personal/ de grup, pe termen scurt, să primeze în fața interesului public și strategic de a păstra biodiversitatea, populații viguroase de animale sălbatice și ecosisteme cât mai naturale.

Menirea societății civile ar fi să reducă şi să oprească distrugerea. Oare este posibil? Societatea civilă este cea care oferă stabilitate, echilibru unei societăți umane… democratice (dacă acest termen mai are ceva conținut de realitate în lumea actuală). ONGurile de mediu au menirea să mişte lucrurile spre bine: ele trebuie să fie apte de a analiza situația și să arate care sunt problemele, să le discute, să le facă publice, să exercite presiuni prin campanii media pe canale de comunicare încă existente, prin uşurinţa lor de a zice lucrurilor pe nume, prin legăturile pe care le au cu structurile internaţionale create pentru conservarea diversității biologice.

Valorile naturale, pădurile, animalele sălbatice sunt în primul rând valori-în-sine, iar mai apoi ele sunt «proprietatea» comună a oamenilor regiunii sau a țării, abordare difuză în contextul în care exemplare ale speciilor migratoare și multe dintre cele sedentare nu trăiesc în interiorul unui stat. Urșii din Munții Maramureșului se plimbă sigur prin Ucraina și prin România, fără să fie impresionați de o bornă de piatră care arată limite UE, trasate de oameni. Ce să mai zicem de acvile, potârnichi, gâște și rațe sălbatice, lebede… percep ele oare nesemnificative limite administrative ale momentului, sau ele văd continuumul realității naturale pe care noi ne-am obișnuit să nici nu îl mai percepem? Acțiunile de conservare a faunei mari trebuie să fie făcute în primul rând în interesul acestor animale, dar şi în interesul naturaliștilor care iubesc sălbaticul; acțiunile devin benefice pentru dezvoltarea eco-turismului, utilizării durabile a resurselor naturale, şi, prin ricoșeu, penibil, dar asta este în ultimă instanţă, pentru ca vânătoarea şi braconajul să nu dispară de pe “meleagurile carpatine” din lipsă de obiect.

Conservarea populațiilor viabile, sănătoase și viguroase de animale sălbatice este o problematică foarte complicată în Europa secolului 21; subiectul are aspecte legate de știință, etică, politică… bani și animale vii și moarte, care interferează unele cu altele. Partea bună este că pe la noi aceste specii mai există, inclusiv marile carnivore, partea proastă este că populațiile lor pot să fie distruse sub impactul nimicitor al puștilor și hăitașilor, al vânătorilor care ar fi capabili să împuște ultimele exemplare pentru a avea acasă trofee (cât poate fiecare). Există variate grupuri de interese, printre care naturaliștii și societatea civilă/ ONGurile de mediu… care doresc să protejeze valorile naturale, oameni care doresc șanse de păstrare a biodiversității, ocrotirea sălbăticiunilor terfelite de variate agresiuni umane. La nivel planetar, vânătoarea duce la periclitarea cu extincţia a cca. 30% dintre speciile de mamifere, iar în “zonele civilizate” multe dintre specii au dispărut deja… încât valul extincției marilor mamifere carnivore este undeva pe la “marginea europeană” populată de noi.

Prin Carpați mai supraviețuiesc populații sănătoase de carnivore mari, o situație diferită de cea din Europa civilizată unde natura a fost distrusă, sălbăticia a fost eradicată pe parcursul secolelor… biodiversitatea a ajuns desfigurată iremediabil (iremediabil – până omul este prin zonă). Ai avea impresia că o astfel de situație, în contextul discuțiilor politice-teoretice despre importanța conservării biodiversității europene, trebuie să ducă la o atenție deosebită pentru a asigura păstrarea valorilor naturale încă existente. Totuși, se vede că legile europene (și variantele lor locale) sunt făcute ca să existe pe hârtie, dar au portițe prin care să poată să fie fentate, și astfel specii declarate ca fiind protejate sunt măcelărite în continuare, aflate la cheremul mafiilor care manipulează informațiile devenite oficiale, mafii care dictează legile și care își văd de treaba lor… în timp ce degradarea naturii continuă. De remarcat este cum Pușcași Marini locali care omoară animalele, sunt secondați în demersul acesta sadic de vestici mizerabili dar cu ifose de om-uman, adolfhitleri care după ce au exterminat stocurile de sălbăticiuni de pe la ei, vin să se distreze cu căsăpirea celor care au mai persistat prin peisajele sălbatice ale estului.

În România se poate constata că datele numerice privind situația variatelor specii de animale sunt în multe cazuri niște date extrem de aproximative, mai mult niște păreri. Când vezi că sunt probleme cu recensământul populației umane, ce poți să te aștepți la evaluarea efectivelor variatelor specii de animale sălbatice care trăiesc în același landșaft, doar că în păduri, prin munți, prin văi sălbatice,… mlaștini neumblate de oameni? Ar fi dificilă evaluarea lor chiar dacă ar exista dorința sinceră și capacitate performantă de a face evaluarea… dar când interesul evaluatorilor este ca populațiile să fie supraevaluate încât să fie alocabile cote de vânătoare mai mari… ce se mai poate zice? Totuși, pe baza unor date vagi, se stabilesc cote de împușcare, fauna «este scoasă la produs», în bătaia armelor de foc autohtone sau a puștilor mânuite de ucigașii-oaspeți, braconieri de variate feluri.

Se poate constata că în general în privința efectivelor reale de animale sălbatice de pe la noi, nu există date științifice credibile, bazate pe metode standardizate, cercetări implementate la scară largă și producând rezultate în care să se poată avea încredere. Evident că datele sunt atât de aproximative încât stabilirea pe baza acestora a unor trenduri populaționale este o încercare pur teoretică… fără prea mare legătură cu realitatea. Știm că numărul de urși este de câteva mii. Oficial, Ministerul Mediului consideră că ar exista pe la 6.000-6.500 de urși… vânătorii au pretenția că ar exista 7.800… păreri neguvernamentale considerând că ar mai exista sub 3.000 pe la noi… dar realitatea nu o știe nimeni… că nu are de unde și cum să o știe. Se susține de către Minister că există 6.000-6.500 de urși și că ei sunt prea mulți față de câți ar trebui să fie. Interesant este că nu sunt considerați ca fiind prea mulți vânătorii din țară plus variați ciudați din alte țări care vin pe aici să se distreze cu omorârea animalelor sălbatice.

Există proiecte finanțate de UE (spre exemplu în Vrancea, până în decembrie 2013), care încearcă să dezvolte o metodologie adecvată de evaluare a dimensunii populaționale la urși, prin utilizarea de camere cu senzori, marcarea urșilor, monitorizare performantă în teren și analiza datelor cu ajutorul unor softuri specializate… iar ulterior această metodologie eventual se va putea aplica pe spațiu mai larg. Date provenite de la urși cu colare GPS arată că în zona Carpaților într-un an un urs poate să utilizeze un teritoriu de peste 1.000 kmp, ceea ce face ca un exemplar să poată fi observat în variate locuri și să fie numărat în consecință de mai multe ori… ceea ce subminează evident credibilitatea datelor existente acum… care nu iau în calcul asemenea aspecte. Dacă la urs datele sunt atât de vagi, este și mai dramatic cât de slabe calitativ sunt datele despre lupi, râși, pisici sălbatice, cerbi, mistreți, căpriori, capre negre, etc, să nici nu mai amintesc de variate specii de carnivore mici sau specii de păsări aflate în bătaia armelor de foc.

Oricum, mai avem încă o populație sănătoasă de urși, cel puțin în privința numărului de exemplare. Situația este mult mai dramatică la cerb și căprior, specii puternic afectate de agresiunile umane din ultimele decenii… lațuri, puști… încât prezența acestor specii în peisajele noastre este mult mai redusă decât ar trebui să fie la o situație cât de cât normală. În cazul unor specii dificil de a fi evaluate, animale mai mici și având o viață nocturnă sau crepusculară, care trăiesc în habitate mai greu accesibile, animale care lasă urme pe zăpadă proaspătă… dar cine să le vadă și să le contorizeze în imensitatea peisajului… ajungem să existe doar niște păreri atât de aproximative că de la datele oficiale la realitate se poate să avem diferențe de mai multe ordine de mărime. Situația devine și mai complicată în cazul acelor specii la a căror determinare în natură… nu se prea poate avea încredere în afirmații vânătorești și silviculturale… și în această categorie intră majoritatea speciilor de păsări răpitoare de zi și de noapte, carnivorele mici etc. A evalua dimensiunea populațiilor de nevăstuici, hermeline, jderi, cocoși de munte, buhe mari șamd, ar însemna o organizare și investiție energetică totalmente diferită decât cea existentă până acum.

În mod teoretic, administratorii «fondurilor de vânătoare» au obligația să realizeze evaluarea efectivelor de animale sălbatice, dar te poți întreba ce credibilitate are o astfel de «inventariere» efectuată fără control neutru? ONGurile de mediu au menirea de a ajunge «câinii de pază», (frumoasă traducere), menire pe care învață să și-o îndeplinească. Momentul evaluării este un punct cheie, deoarece produce informațiile pe baza cărora se stabilesc ulterior “cotele de extragere” sau “recolta”. Dacă baza este nesănătoasă, aşa cum vedem cu toţii că este, atunci întregul mecanism este indus în eroare, iar rezultatele duc inevitabil spre o catastrofă ecologica de proporţii.

Gestionarii fondurilor de vânătoare au obligaţia de a organiza acţiuni de evaluare a efectivelor de “vânat” dar corectitudinea, obiectivitatea și gradul de profesionalism a acestor “formalități” este… cel puțin chestionabil. La ora actuală datele sunt vagi, iar cauzele sunt multe și variate, cel mai mare deficit de credibilitate fiind datorat faptului că evaluările populaționale «sunt făcute» de cei care au interesul «să demonstreze» că sunt multe animale sălbatice și că se poate continua împușcarea lor la grămadă… adică se pot stabili cote de extragere care înseamnă omorârea legală a sute de exemplare pe an din specii de animale protejate, aflate pe cale de dispariție sau dispărute deja din mare parte a Europei. Experiența implicării UNESCO Pro Natura în evaluarea caprelor negre din Parcul Național Munții Rodnei a oferit primele exemple despre cât de pervertit este sistemul. Alte implicări neguvernamentale au întărit aceleași constatări. În articolul cu titlul «Vânătoarea, sport sau cruzime», apărut la 20 februarie 2012 pe TOTB, există opinii pro și contra vânătorii. Drd. Florin Stoican, președintele Asociației Kogayon, scrie: “Evaluarea efectivelor (…) o metodă cu mari marje de eroare, fără nicio fundamentare ştiinţifică. Iar metoda este doar teorie. Am participat ca observator la câteva evaluări şi deşi nu s-a văzut nimic în teren, în hârtii au apărut apoi exemplare din specia vizată de evaluare. Asta pentru că dacă nu apar efective numărate nu se aprobă nici cote de recoltă, deci vânătorii ar rămâne fără obiectul distracţiei. Asă că cifrele devin umflate şi realitatea ascunsă voit. (…) Cotizaţia anuală, arma şi muniţia şi taxele aferente înseamnă o cheltuială de circa 1000 euro/an, în plus fiecare autorizaţie de vânătoare reprezentând un animal împuşcat e plătită cu sume mari, de până la mii de euro. Iar dacă să fie vânător îşi permit mulţi, ca să şi împuşte legal, nu prea, ceea ce face de multe ori ca apartenenţa la o asociaţie de vânătoare să însemne doar posibilitatea legală de a deţine o armă cu care să braconezi în voie.” În același articol, Mihai-Nicolae Păcurar, președintele Asociației de Vânătoare Cerbul Purcăreț, Sebeș-Alba, zice: “Din păcate, după anul 1990, când au început să apară așa-zișii patroni, au început să apară și problemele în vânătoare. (…) S-au dotat legal cu arme semiautomate, maşini puternice de teren, proiectoare şi tot felul de accesorii şi de aici a început marele necaz pentru vânat (vânarea lui 24 ore pe zi, sezon, extrasezon, mascul, femelă sau pui nu contează). (…) și asta cu știința sau neimplicarea factorilor de răspundere din acest domeniu (…) (a se vedea în acest sens cazurile de corupție dovedite, cazuri de braconaj în rezervații făcute chiar de către cei care răspundeau de vânătoare în acel județ, prezentate în presă, dar apoi mușamalizate în instanță (…).”

Managementul populațiilor de animale sălbatice aflate în bătaia puștilor ar trebui în mod minimal să aibă la bază date credibile, verificabile, privind dimensiunile populațiilor. Asta presupune o cercetare bine organizată și rezonabil finanțată, capabilă să producă datele și credibilă îndeajuns pentru ca informațiile să nu fie considerate povești vânătorești. În principiu, este nevoie de dovezi științifice obținute pe baza unor cercetări riguroase, pentru a analiza starea actuală a faunei sălbatice de pe la noi… Știința trebuie să ofere baze pentru decizie. Trist este că deja a devenit atât de vizibilă reducerea efectivelor de animale sălbatice spre exemplu la cerbi, capre negre, etc, încât nici măcar nu mai este necesar să ai înțelegerea pe care o are un mare savant… și totuși să-ți dai seama că lucrurile se îndreaptă într-o direcție periculoasă.

Evaluarea în teren a efectivelor de animale sălbatice ar putea să fie mai obiectivă dacă în fiecare echipă care parcurge câte un traseu, ar participa și persoane neinteresate de a falsifica datele, nici în plus nici în minus. Ar trebui ca la evaluări să participe şi persoane de la organizaţiile de mediu, biologi, ecologi, persoane neutre care să certifice credibilitatea evaluării. Pentru a asigura participarea la acţiunile de evaluare a efectivelor la nivelul peisajului unei țări, este necesară organizare profesionistă – coordonare națională realizată de structuri credibile neimplicate în vânătoare și finanțare serioasă de la Fondul de Mediu.

Știința nu este perfectă, așa cum democrația nu este perfectă. Dar sunt cele mai bune sisteme pe care le cunoaștem, prin faptul că atât timp cât ele sunt funcționale, ele se consideră perfectibile, se bazează pe autocorectare prin conexiune inversă. Și atunci, cum de apar probleme legate de ‘științific’? Dacă asculți doi savanți aflați de părți diferite ale baricadei, de parcă ei ar vorbi despre lumi total diferite. Asta nu numai în legătură cu aspecte legate de managementul populațiilor de animale sălbatice, dar cu problematica nucleară, cu barajele de pe râuri, cu energia eoliană, schimbări climatice, organisme modificate genetic șamd. Dacă un cercetător este plătit de cei care au interesul să arate cât de bine le merge animalelor sălbatice și că ele pot să fie împușcate la grămadă, atunci rezultatele vor fi de acest gen. În principiu, probleme pot să apară și la cei plătiți de cei care vor să arate că populațiile sunt în descreștere. Alegerea metodelor, paradigma de la care se pornește, prelucrarea și interpretarea datelor, formularea rezultatelor, chiar dacă toate sunt «științifice», totuși, concluziile pot fi opuse. Teoretic, ar fi nevoie de o cercetare neinfluențată de interese economice, de ceva finanțat direct de la bugetul de stat/ Fondul de Mediu, fără să fie spre exemplu în subordinea silvicilor/ vânătorilor (ICAS). Dar la ora actuală asta este un vis frumos, cercetarea adevărată este o chestiune scumpă, iar prin alocarea banilor… influențele politice/ interese vor exista întotdeauna, ceea ce va duce și la subminarea parțială a credibilității concluziilor rezultate din aceste cercetări.

Păstrarea populațiilor de sălbăticiuni depinde în parte de existența datelor credibile, acceptabile atât pentru vânători cât și pentru cei care iubesc animalele sălbatice vii. Este o chestiune complicată… cercetarea sălbăticiunilor, cunoașterea efectivelor reale și a trendurilor în populații de animale sălbatice. Lipsa de interes guvernamental pentru a avea o imagine realistă asupra situației animalelor sălbatice și constrângerile financiare limitative pentru cercetare, crează o situație confuză, benefică pentru cei dornici să împuște cât mai mult. Chiar dacă ar exista finanțare consistentă pentru cercetare (vise), dacă activitatea este derulată în continuare de un grup care are interesul să susțină că totul este bine și vânătoarea se poate continua fără probleme… evident că rezultatele “cercetărilor” sunt puternic chestionabile. Se poate deduce de aici că fără echipe mixte, care să poată fi considerate neutre în ansamblul lor, finanțarea cercetărilor asupra populațiilor de animale sălbatice nu are capacitatea de a rezolva problema credibilității datelor. Corectitudinea evaluărilor pe care se bazează ‘cotele de extragere’ nu poate să fie certificată de către cei interesați de ‘recoltare de piese’. Dacă te ocupi de analiza cercetărilor, vei observa că practic «se poate demonstra orice», depinde doar de cine și cum face evaluarea, de tipul de prelucrare a datelor (și mai ales de “selectarea” datelor), de modul de a pune anumite probleme etc. Formularea ipotezei de cercetare, paradigma de la care se pornește, are deja parțial inclus rezultatul la care se ajunge. Ce credibilitate au concluzii bazate pe o «cercetare» tendențioasa (care din start vrea să demonstreze ceva anume), asupra numărului de exemplare și a trendurilor populaționale la urși, lupi, râși, cerbi, hermeline, jderi, acvile din variate specii etc, animale sălbatice din pădurile neumblate ale Carpaților…?

Dacă «ale noastre» animale sălbatice sunt «numărate» în continuare de cei pasionați de uciderea lor și de cei care din vânătoare extrag foloase materiale… atunci este clar că aceste date trebuie privite cu circumspecție… Este o evidentă situație de conflict de interese, deoarece cu cât sunt mai multe exemplare oficial «raportate la evaluare», cu atât mai multe vor putea să fie împușcate din plăcere locală sau pentru banii bogătașilor din vest. Așa cum la alegeri este important «cine numără voturile», la fel și aici este important «cine numără» animalele sălbatice… Evaluările sincron organizate și efectuate de vânători, coroborate cu «date din teren» provenite de la personalul silvico-cinegetic, crează o imagine care este aflată inevitabil sub influența intereselor vânătorești și ale limitărilor acestei abordări, o imagine care dorește să maximizeze «cotele de recoltă» și profitul momentan produs prin uciderea din plăcere a acestor animale.

Știința și limitările ei. Etica. Privind certitudinile și incertitudinile științei…. gândirea rațională este evident o bază de plecare, este un fundament cu rol important, totuși știința nu oferă «rezolvarea totală». Este un sistem de gândire bazat pe rațiune, pe cauză-efect, dar realitatea este de multe ori mai complexă decât să se poată deduce simplu și sigur ceea ce va urma: apar diferite interferențe între fenomene, sinergia evenimentelor curgând în puhoaie «prin meandrele concretului» :). Desigur, unele păreri ale noastre se modifică în timp, pe baza noilor argumente, pe baza a ceea ce vedem, citim, auzim, simțim. Aspectele raționale se combină cu unele considerente din domeniul moralității-eticii, astfel că în chestiunile atât de sensibile cum este problematica legată de vânătoare/ braconaj/ managementul populaţiilor de animale sălbatice, de multe ori ajungem să ne poziționăm pe baza a ceea ce simţim, chiar dacă aducem argumente logice, care arată că am acţionat raţional. Ăştia suntem noi, oamenii.

Să presupunem că cercetarea produce rezultate care arată o anumită realitate (deci excludem acum influențele produse de interesele celor care dau finanțările). Se cercetează și se publică, se progresează către cunoașterea mai aprofundata a fenomenelor naturale, dar etica nu crește odată cu capacitatea științifică sau tehnică a unei persoane sau a unei societăți… se vede asta prin agresiunea umană de supraexploatare a naturii. Știința ne poate arăta dacă ceva se poate face sau nu (conform cunoștințelor momentului), poate sugera rezultatele probabile ale unei anumite acțiuni etc. Asta în caz ideal, dar dacă vedem realitatea complexă a ecosistemelor, știința poate avea o părere despre anumite consecințe, pe când situația reală după un timp, poate fi total diferită… Devine important principiul precauției, conform căruia asumarea riscurilor în contextul unor situații complexe și greu de analizat, trebuie să fie cât mai redusă, sau în mod ideal, evitată.

Știința este o unealtă utilă, cât timp este în mâna omului etic-moral. Știința poate arăta că prin vânătoarea de trofee se face o contraselecție în cadrul speciilor vânate și că se interferează în procesele evolutive. Știința poate arăta că vânătoarea a dus direct sau indirect la dispariția unor specii de animale, cum spre exemplu la noi au dispărut dropiile și câteva specii de vulturi, zimbri și castori, cum nu doar de la noi ci de pe planetă au dispărut bourii, și înaintea lor mamuții la care tot vânătoarea a contribuit… Știm că vânătorii prin vestul european au exterminat lupii, urșii, râșii șamd, astfel încât “ecosistemele” actuale de pe mari suprafețe ale continentului nu mai pot fi numite ecosisteme, deoarece prin lipsa prădătorilor, capacitatea lor de autoreglare nu mai există… Știința nu are însă nici o sugestie ce să simți când te uiți la o căprioară și cineva de după tufă o împușcă: se zbate în sânge și moare. Știința nu are părere ce să simți când treci prin peisaj și nu vezi nici urmă de cerb, că au fost omorâți aproape toți… craniile cu coarne de cerb au fost duse acasă de vânători, să fie puse pe perete (coarne le trebuiau, când oricum le aveau pe ale lor personale?). Ursul, lupul și alte carnivore, când sunt înfometate omoară și consumă animale sălbatice și domestice… pe care omul dorește să le mânânce. Te poți întreba care este oare baza etică ce permite afirmația că omul are mai mult dreptul să mânânce un cerb, o căprioară, un miel sau o vițel, comparativ cu lupul sau cu ursul? Cine a fost aici primul? :) Din nou, această chestiune este o problemă de etică, o întrebare care nu are mult de a face cu raționalitatea rece și indiferentă a științei. Gândirea rațională poate constata însă că numărul braconierilor-vânători este prea mare și trebuie să se intervină pentru păstrarea echilibrului ecologic.

ONGurile de mediu ar trebui să se implice mai concret în luarea deciziilor asupra biodiversității: mai mult decât a organiza tabere cu elevi, de a face pliante sau de a participa la simpozioane. Societatea civilă trebuie să găsească o cale de a participa la luarea deciziilor, la esența acestora nu doar să fie implicată simbolic și variabil în chestiunile marginale. Organizațiile neguvernamentale pot contribui la clarificarea credibilă a situației speciilor/ populațiilor de animale sălbatice și la protejarea reală a acestora prin variate acțiuni, de la “soft” la “hard”; populațiile de animale sălbatice nu pot fi lăsate la cheremul vânătorilor și a celor plătiți de aceștia. ONGurile trebuie să fie implicate în 1. definirea metodologiei de monitorizare adecvate condițiilor (financiare, de resurse umane și de timp, și a condițiilor de teren), 2. selectarea celor care participă la evaluări și monitorizarea desfășurării acestora în toate fazele, în vederea asigurării corectitudinii, 3. definirea modului de finanțare a evaluărilor, 4. sinteza datelor și stabilirea efectivelor populaționale reale ale variatelor specii de animale sălbatice, 5. asigurarea accesului public la date, 6. stabilirea efectivelor optime ale variatelor specii (oare la om ce efectiv ar fi optimul?), 7. decizii privind nevoia de a interveni (sau nu!), în ce măsură și cum…, 8. derularea de campanii media mai ales prin utilizarea canalelor informaționale aflate în afara mediei corporatiste, 9. cooperarea cu acele structuri internaţionale care sunt de facto interesate de conservarea diversității biologice și dezvoltarea durabilă reală, 10. utilizarea variatelor “mijloace alternative”, tehnice și intelectuale, pentru a schimba situaţia în bine. Merită încercat.

Societatea civilă interesată de conservare trebuie să devină o forţă pe care ‘alții’ să nu o poată ignora: doar așa ONGurile de mediu pot să ajute la clarificarea situaţiei, să contribuie constructiv la corectarea traiectoriei care acum se îndreaptă către situații potențial catastrofale în cazul multor populații și specii de animale sălbatice… În “vestul civilizat” deja este prea târziu pentru speciile de carnivore mari exterminate de vânători: în multe țări urșii, lupii, râșii au fost împușcați cu toții, rămânând doar o amintire, și nu trebuie lăsat să se întâmple ceva similar și pe la noi. O chestiune mai sensibilă este participarea sectorului neguvernamental la stabilirea “cotelor de recoltare”, deoarece participarea la acest ‘exercițiu’ ar însemna oarecum și acceptarea uciderii din plăcere… ceea ce este un mare compromis (ca și acceptarea sclaviei, violurilor sau torturii).

În cazul managementului populațiilor de animale sălbatice, vedem că știința este una dintre «grupurile de interese», o entitate eterogenă care aduce date, argumente, informații, soluții tehnice, dar există mulți alți «stakeholderi» care au dreptul la fel de mare de a participa la luarea deciziilor. Omul plătit de «structurile de vânătoare» să facă «cercetare cinegetică», cu scopul maximizării profiturilor produse prin exploatarea populațiilor de animale sălbatice, nu este cu nimic mai îndreptățit să decidă ce se va întâmpla cu lupii, decât biologii/ ecologii care privesc procesele ecosistemice și evolutive în contextul conservării biodiversității, actrița bătrână care vrea să fie fericită pentru că știe că mai există urși, cerbi și râși prin pădure, naturalistul care dorește să ocrotească naturalul, sau proprietarul de motel care vrea să atragă turiști care să asculte lupii noaptea la 3.20. Dacă citești despre «ecosystem approach», bază pentru implementarea Convenției asupra Diversității Biologice, vei vedea detalii despre acest subiect.

Pentru a avea efecte benefice asupra protecției faunei sălbatice, este nevoie de o bună înțelegere a situației, informație clară și credibilă, relevantă și bine structurată – coerentă. Este evident că decizii de management luate pe baza unor date de calitate îndoielnică… pot să fie doar inadecvate. Informația este necesară dar nu este suficientă… Importantă este “voința politică” bazată nu doar pe interese financiare imediate ci și pe etică-moralitate (iar aici deja ajungem foarte departe de realitatea politică actuală). Problemele animalelor sălbatice mari sunt variate, de la vânarea lor masivă până la distrugerea habitatelor în care ele trăiesc, de la tăierile de pădure la accesibilizarea habitatelor sălbatice prin construirea de noi căi de acces… șosele sau drumuri forestiere care deschid accesul mașinilor de teren ale braconierilor și vânătorilor… dispariția zonelor sălbatice care până acum au putut să protejeze animalele. Vânătoarea este reprezentată masiv în structurile de putere, iar protejarea naturii este o vagă chestiune opționala… iar animalele simt asta pe pielea lor.

Pentru a avea niște concluzii se poate aminti că 1. datele actuale despre dinamica populațiilor de animale sălbatice de pe la noi sunt opinii vânătorești, decalate în mod probabil către supraevaluarea efectivelor, 2. reglementările vânătorii sunt făcute sub influența unui puternic lobby al vânătorilor care sunt prezenți masiv în Parlament, dictând legi și decizii guvernamentale, uneori chiar ocupând poziția de premier… 3. se vede că sistemul este aberant și voit pervertit, aflat la cheremul unor mafii vânătorești care au construit reglementări de care au nevoie pentru a putea împușca anual sute de animale din variate specii protejate în Uniunea Europeană, 4. există riscul ca efectivele supraevaluate și împușcarea masivă a animalelor pe baza acelor date nerealiste să ducă la diminuarea drastică a populațiilor respective… scădere despre care nu se poate avea cunoștință până când evaluările sunt realizate de oameni implicați în vânătoare, 5. societatea civilă interesată de conservarea biodiversității trebuie să se implice mai mult în clarificarea aspectelor legate de situația reală a acestor animale sălbatice, până când mai există șanse de a păstra sau reface populații sănătoase ale acestora, în interesul conservării biodiversității.