AM PIERDUT?!...

Scris de Ion Maris

Marţi, 14 Februarie 2012 16:00

Am pierdut?!... Un şir de “eşecuri” s-a sfârşit, am parcurs un drum prin România (Baia Mare – Cluj – Bucureşti) ce s-a încheiat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi care ne-a revelat absurdul bătăliilor cu puterea (a se înţelege aici orice tip de putere majoritar - dominantă). Căci doar putere şi vanitate laică emană orice instituţie ce nu acceptă adevărul nemuritor. Din împărăţia funcţiilor e uşor a agita balanţa „justiţiei”, ce-a bâjbâit prea mulţi ani, debalansată, oarbă, printre dictaturi regale, comuniste, capitaliste.

Am pierdut?!... Mi-am amintit – ciudată asociere – de efortul discuţiilor virtuale de-a mobiliza comunitatea să-şi apere patrimoniul, bunurile. În zadar?!... Oare trebuie să ne conformăm – prin generalizare – sindromului, ce ne caracterizează, de aparţinători tradiţionali la „cultura neputinţei”. Nu suntem, nu putem fi, în situaţia de-a capitula, fără argumente şi dispute oneste, neputincioşi, în plasa „strângătorilor de averi lumeşti”, care blochează dinamica urbană a unei localităţi, de altfel, nu foarte bogată în resurse. Nu suntem obişnuiţi, în comunităţile mici, să apelăm la exercitiul atitudinii civice... De ce-i necesară reacţia omului obişnuit, a cetăţeanului, împotriva oricărei forţe/ puteri ce-şi permite să ignore adevărul (istoric, cultural, social)?...

Dacă te revoltă o nedreptate, nu poţi şi nu-i permis să închizi ochii şi (eventual) să te rogi ca altcineva să vină şi să facă dreptate, să te reprezinte şi să te substituie pe tine cetăţeanul cinstit, retras şi amorf. Am sperat că doza de adevăr din succesiunea faptelor istorice o vor „surprinde” şi cei ce sunt înveşmântaţi în robe justiţiabile şi că nu va conta trufia religioasă ce dispreţuieşte „revolta de catifea”. Ce-am făcut prin acest gest de protest?! Am creat o anumită stare de „disconfort” pentru cei care, înţeleşi şi înţelegând rostul aranjamentelor mercantile, au decis, în numele comunităţii, dar fără consultarea acesteia, ce să facă cu bunurile publice... Am deranjat partide lumeşti, gata să se lepede de comunitate printr-o machiavelică mişcare electorală, ce au cedat un bun patrimonial nu pentru mântuire divină ci de dragul arginţilor pe care-i împrăştie cu dărnicie manageri efemeri în numele religiei.

Am pierdut?... Sighetul stă de multe sute de ani pe-un piedestal cosmopolit, care i-a confeit o aură elitistă, cu adevărat imperială. Dispăruţii anonimi ai oraşului – de diferite etnii – şi-au creat la început de secol XX o instituţie cât un palat, pe care nu multe oraşe au avut-o, şi-au numit-o cu mândrie PALAT CULTURAL, în care toţi cetăţenii erau chemaţi să se bucure de artă. Şi-au donat din resursele financiare, au aşezat câte o cărămidă – măruntă sau consistentă, după forţa fiecăruia – la fundaţia palatului ce trebuia să-i hrănească spiritual. Era nevoie, este nevoie, pe lângă o comunitate serioasă, respectabilă dar nerespectată întotdeauna de puterile vremelnice, de o instituţie ce putea răspândi cultura, putea ridica poporul din ignoranţă şi mai ales putea elibera. S-au remarcat şi-au trecut de-a lungul anilor, sute de personalităţi prin Şcoala de Muzică, Conservatorul de Muzică şi Dicţiune, Şcoala de Pictură, Institutul de Dans, etc. toate vorbind de măreţia Sighetului. Şi totusi, un palat cultural, destinat prin certificat de naştere unui scop nobil, printr-un act „regesc” tot atât de „democratic” cât au fost şi cele în virtuatea cărora s-a cerut retocedarea, este desfinţat de reprezentanţii noştri de dragul osanalelor pământeşti.

Te întreb pe tine sigheteanule, tu, cel ce doreşti să-ţi vezi fiii „domni”, oameni culţi, oameni echilibraţi, absolvenţi de universităţi, europenizându-se, ce sens are dispariţia Palatului Cultural?... Cui prodest?

Am pierdut?!... Marea frumusete a existenţei noastre este asumarea libertăţii în cunoştinţă de cauză, demn, şi nu acoperiţi de prejudecăţi şi lozinci demagogice. Nu am cerut judecătorilor să dea, să ne dea din ceea ce nu au (cum propunea extraordinarul monah de la Rohia, Nicolae Steinhardt), ar fi fost absurd, dar am pretins să ne dea din „prinosul” lor civic de echidistanţă, profesionalism şi bun simt, cea mai banală cerere cu putinţă a cetăţii.

Am pierdut?!... Suntem, oare, ruda săracă a marilor democraţii europene?!... Nu!... Nu cred că spiritul european poate accepta un astfel de transfer patrimonial ilogic, nejustificat, de aceea ultima soluţie pe care trebuie s-o abordăm este Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). Dacă şi liber-consimţita Uniune în care ne-am integrat de dragul mult – râvnitelor şi aşteptatelor reglementări imparţiale ne va spune că am greşit pe calea legală, promit să înfiinţez... „Solidaritatea Sigheteană”!

ION MARIŞ

Ultima actualizare Miercuri, 15 Februarie 2012 10:34