Poate e bine că dr. Lengyel Peter nu precizează în articolul său „ Nimeni nu e vinovat” unde a fost acţiunea umanitară a cluburilor „Rotary” şi „Rotaract”. Am văzut un loc, o localitate, un cătun mai exact, care sigur are mai mulţi copii decât întreg Maramureşul nostru. Un loc unde sărăcia strigă în gura mare, un loc unde copiii se bucură de orice urmă de bunăvoinţă primită de la cei mari.

 

Acolo, la faţa locului, prins în miezul evenimentelor umanitare, nu prea ai timp să te gândeşti cum de au ajuns acei oameni aşa cum au ajuns. Ce contează localitatea, ce contează ţara, ce contează continentul când vezi că aşa ceva există?

Ai vrea să schimbi totul, ai vrea să faci cumva ca asemenea locuri unde tristeţea ia forme palpabile, să nu mai existe… Copii nevinovaţi că s-au născut în asemenea loc, părinţi vinovaţi că i-au adus pe lume înainte de a face curăţenie prin case şi printre hăinuţele copiilor lor, rămase moştenire de la fraţii cei mulţi şi mai mari…

 

I-am filmat pe micuţi venind în fuga mare pe uliţă spre noi. Se dăduse vestea că nişte oameni au venit în localitatea lor cu dulciuri. Cât de puţin înseamnă asta pentru copiii noştri, cât de mult a însemnat asta pentru copiii lor… Scriu şi simt cum sufletul lasă în mine nişte picături…Oare ce fel de picături sunt astea…? 

 

Tristeţea şi bucuria pe chipurile unor copii care vorbesc o limbă pe care doar lingviştii ar putea-o clasifica. Nu poţi să nu te întrebi cum s-a ajuns în asemenea situaţie. Acolo, la faţa locului, m-am întrebat de ce văd ceea ce văd, de ce vedem noi, „străinii” locului ceea ce vedem. Cred că acum, când impresiile încep să fie mai clare, pot să dau un răspuns, care, evident, nu-i singurul…

 

Până acum câţiva ani comunitatea uitată de…toate lumile n-a avut biserică, n-a avut lideri religioşi. Acum au, dar îndreptarea unor lucruri strâmbe de sute de ani se face în mulţi ani. Sper că se mai poate face ceva. O stare generală de dezorganizare, de haos şi de mirosuri grele, de bube şi haine niciodată spălate. N-am intrat în case. Nici nu cred că aş fi făcut-o…Nu cred că cineva din grupul nostru ar fi făcut-o…M-am gândit că tot ce am văzut acolo s-ar fi  putut întâlni peste tot în lume dacă n-ar fi fost biserica, indiferent care, pentru a mai estompa apucăturile animalice care există chiar şi azi în noi. Omul are nevoie să fie călăuzit. Atât de lideri locali, cât şi de acel ceva care nu se vede, dar căruia pe româneşte îi spunem  „frica de Dumnezeu”. 

 

Sincer spus, eu nu prea cred în şansele remedierii stării de lucruri văzută acolo…Poate nu mai am vârsta entuziasmului fără limite. Dacă m-ar întreba cineva dacă mă bucur c-am fost acolo, aş spune oricând, fără ezitare, da! De acum înainte, vă rog să nu vă mai plângeţi atâta, că n-aveţi una, că n-aveţi alta! Dac-aţi fi fost acolo, aţi şti despre ce vorbesc…Nimeni nu-i vinovat, sau toată lumea e vinovată?