Oraşul pe care îmi place să-l numesc pe un bulgăre de sare, îl cunosc de fix 48 de ani. Că  strada principală din Slatina, aceeaşi de 6 decenii,  are hârtoape, de vină sunt specialiştii drumari de odinioară. Ei s-au curăţat de mult, ca la Sighet. Atâta doar că aici s-a turnat asfalt peste calupuri, iar la Slatina, vechiul drum are gropile sub apa îngheţată, acum.

Slatina, un cartier mirific, dar necunoscut al Sighetului. Sau invers, gândeam atunci, în 1962, după ce am trecut pe jos, pe podul vechi de la Cămara-Biserica Albă.

De la marginea satului unde eram cazaţi la părinţii lui nea Ion,  până la Slatina, parcurgeam  vreo 2-3 kilometri, de mână cu părinţii.

La Slatina, unde am fumat pe ascuns cu Ilie, acum răposat. Ilie, fratele lui Gheorghe, fiul lui Lorinţ, unchiul prin alianţă al mamei.

Gheorghe care, acum  e medic, atunci nu ne-a pârât babacilor pentru că avea doar 2 ani. De asta ne - am amintit  noi zilele trecute, la prima convorbire după atunci. La Slatina, unde, 36 de ani mai târziu, am băut vodcă la   400 de metri sub pământ într-o galerie de sare, frumos dantelată de utilajele performante . Pe acolo, unde, din când în când, mai trecea câte o drezină, prin întuneric. De parcă eram în Zona fraţilor Strugaţki sau a lui Andrei Tarkovski, în capodopera cinematografică numită Călăuza.

Slatina, oraşul în care am mâncat pentru prima dată knedli cu tocăniţă. Simt şi acum gustul aluatului firet, al tocăniţei şi al sosului preparat de marele bucătar al Slatinei, unchiul  Lorinţ.

Slatina de la capătul Sighetului, unde, în pruncie, am găsit un loc ascuns în care să trag mişeleşte un fum. Acolo, din grădina lui Lorinţ Ţiple, Ilie mi-a arătat cam pe unde locuiesc eu în Sighet. Distanţa nu era mai mare de 300 de metri în linie dreaptă. Revenit acasă, mi-am chemat prietenii să mergem împreună în grădina lui Lorinţ, unde nu ne vede nimeni când pipăm. Dar nu am mai găsit cărarea. Pe ambele maluri ale Tisei, am văzut soldaţi cu puşcă şi garduri de sârmă ghimpată. La cei 7 ani  ai mei, nu am înţeles atunci cine e în puşcărie? Ei sau noi!

Zilele trecute, deci, am trecut din nou peste apă.

Alte vremuri. Parcă şi vameşii şi grănicerii ucraineni sunt mai domni ca  omlogii lor, românii.

Cu doctorul Gheorghe Ţiple ne-am amintit că noi  am povestit prima dată abia după 48 de ani, la  Lăsatul Secului, după calendarul vechi, după care, postul Crăciunului se termină abia mâine noapte.

 Şi ne-am uitat peste pozele de la Lăsatul Secului. În acea zi,primarul Gheorghe Uhali, prof. Gheorghe Opriş, preşedinte al Asociaţiei social -culturale a românilor din Transcarpatia „George Coşbuc”, Mihai Tocari, preşedintele Asociaţiei Speranţa şi Anica Bococi, preşedintele Asociaţiei Maramureş-Slatina au organizat  manifestările dedicate Zilei Naţionale a României.

După cum am mai scris, de vreo 12 ani, etnicii minoritari din Ucraina pot sărbători oficial  Ziua naţională a ţării mamă.

Până în 2009, aceste manifestări erau organizate şi finanţate de Consulatul General al României de la Cernăuţi. Cum şi pe acolo suflă vântul prin visterie, românilor din dreapta Tisei li s-a sugerat să se descurce singuri.  Şi s-au descurcat de minune, chiar dacă au fost cam singuri. Nici o oficialitate din România nu s-a ostenit să treacă râul de frontieră. Totuşi, cu multă plăcere şi bucurie au venit atunci, la fraţii lor, cei din Ansamblul „Florile Izei” din Sighetu Marmaţiei (Gheorghe şi Ioan Dunca, Pătru Bârlea, Maria şi Petru Botiş, Ana Ardelean, Anuţa Zubaşcu, Maria şi Ioan Moş, Liviu Cârcu), Ioan Tivadar directorul Şcolii de Arte „Gheorghe Chivu”, Petru Cudrici, primarul Bârsanei, care a recunoscut că nu a ascultat, nu a simţit aşa cum a simţit la Slatina Imnul României.

Adică, solemnităţile de la Primărie au fost precedate de intonarea celor două imnuri naţionale, ale Ucrainei şi României. Asta, după parastasul oficiat în Capela Ortodoxă Română din centul Slatinei, unde soclul statuii lui Ştefan cel Mare este gata, dar din cauza unui funcţionar birocrat statuia zace încă într-un garaj. Parastas în memoria victimelor Holodomorului a celor peste 10 milioane de ucraineni ucişi prin înfometare de regimul stalinist în perioada interbelică.

În faţa mulţimii adunate în sala de festivităţi a Primăriei  au vorbit organizatorii, invitaţii de peste apă şi istoricul Ion Huzău, din Slatina: ”Chiar dacă înaintaşii noştri au fost la Alba Iulia, ziua de 1 Decembrie este pentru noi o pseudo-bucurie, dar suntem mulţumiţi  că trăim şi noi în acelaşi spaţiu Carpato-Danubiano-Pontic. Noi mai sperăm totuşi într-o unire: intrarea Ucrainei în Uniunea Europeană.”

Profesoara Ana Moderco, de la Şcoala românească de gradul 1-3, unde la liceu sunt doar 24 de elevi) şi dirijoarea corului bisericesc, Ileana Şiman au pregătit un spectacol de excepţie în care copiii, elevii şi cei câţiva adulţi din cor, au impresionat asistenţa până la lacrimi. Moderatorul întâlnirii, Vasile Ona Jotu, a chiar zis la microfon, în timpul spectacolului: primarul nostru plânge. Şi atunci, eu, care stăteam în spatele primarului, m-am bucurat că nu am fost singurul !

Impresionantă vocea sopranei de clasa a VIII-a, Geta Popovici, care a cântat solo ”Nu uita că  eşti român” şi Balada lui Pintea, baladă interpretată  cu multe decenii în urmă de Victoria Darvai, născută la Biserica Albă.

Am remarcat şi alţi solişti sau soliste de valoare printre copii, dar am reţinut doar numele fraţilor Grin şi a lui Adi Huzo. Dulce de tot a fost şi fetiţa de doar 4 ani, cu cizmuliţe roşii. La vioară l-am auzit  pe Vasile Marina din Ocna Slatinii,  clasa a VIII-a, elev  şi al Şcolii de Arte din Sighet, unde face vioară cu Ioan Dunca. Spectacolul s-a încheiat cu recitalul sighetenilor. La ultimul cântec, cei prezenţi în sală s-au ridicat în picioare. N-am numărat lacrimile.

La lumina Lunii de dincolo de nori, în faţa Primăriei clădire pe care, alături de drapelul naţional al Ucrainei sunt arborate şi drapelele României şi Ungariei (etnicii români şi maghiari fiind majoritari în Slatina) s-a încins Hora Unirii.

La cina festivă le-am povestit prietenilor că, în urmă cu 12 ani, am sărbătorit ziua României la Biserica Albă. Manifestările de 1 Decembrie din ţară, le-am văzut la televizor. În „Graiul Maramureşului”, am scris apoi că de Ziua Naţională a României mai bine m-am simţit în Ucraina!

I-am spus vărului Gheorghe că şi în 2010, la Slatina am trăit în 3 ore 30 de zile Naţionale la un loc. 20 au trecut.

Regretatul prieten, poet şi ziarist din Apşa de Jos, Ion Mihalca, se mândrea mereu că e român din  dreapta Tisei, zonă pe care el şi alţii o numesc România Mică.

După 20 de ai de când trec iar Tisa cu drag, după recitalul  de atunci al elevilor din Slatina pot spune cu mâna pe inimă, că România…mică la noi! 

Autor: Florentin Nasui

SURSA: GRAIUL.RO