În Maramureş, au rămas foarte puţini supravieţuitori ai lagărelor naziste. Maramureşul avea, în anii ’40, o populaţie de peste 40.000 de evrei, iar pe 6 mai 1944 cei mai mulţi au ajuns în lagărele de exterminare ori în cele de muncă.  Unele cifre vorbesc chiar de 43.000 de evrei deportaţi din Maramureş, o cifră cutremurătoare.

Dintre ei au supravieţuit abia 2.500, iar de întors şi rămas în Maramureş… prea puţini. La Sighet, mai trăiesc acum o femeie de 96 de ani, ţintuită la pat, dar şi octogenara Salamon Golda, un personaj emblematic.

Salamon Golda păstrează vii amintirile celei mai negre perioade din viaţa ei. Copilă fiind, a trecut prin Auschwitz, Birkenau şi Dachau, cele mai înfiorătoare locuri în care semenii ei erau exterminaţi.
"La Birkenau, erau polonezi, bărbaţi, care ne-o ales, care mergea în dreapta - la muncă, cine mergea în stânga - direct la crematoriu. Mama zicea: «Prindeţi-vă bine, să nu vă pierdeţi unul de altul»… Soră-mea era măritată, avea fetiţă… Nu s-o întors niciunul. Ne-o despărţit… Mama striga: «Fugi înapoi, să fim împreună». Polonezul zicea: «Să nu îndrăzneşti!» Am încercat să fug, da’ m-o zvârlit înapoi. După mine mai erau trei fraţi şi o soră… Am fost şapte fraţi în total. Numai eu m-am întors… Mama era cam la 47 de ani şi tata la 50, nu erau bătrâni. Altu’ nu i-am mai văzut…" spune femeia, cu lacrimi în ochi şi tremur în voce.

"Am aflat mai târziu… I-o dezbrăcat la pielea goală şi i-o dus într-o sală, să facă baie, le-o dat un prosop şi un săpun şi în loc să vină apă din duş, o ieşit gaz… aşa i-o omorât. Niciunul n-o supravieţuit. De acolo direct în cuptoare i-o dus. O apăsat pe un buton, s-o deschis podeaua şi direct în cuptor o ajuns. Din cei care s-o dus în partea stângă, nimeni n-o supravieţuit. Nimeni. Cei care lucrau acolo erau tot polonezi, evrei. NU rezistau mai mult de trei luni, după care îi aruncau şi pe ei în cuptor, că au văzut prea multe.
Apoi am ajuns într-un lagăr mare, Mathausen. Acolo ne-au adunat, o mulţime, da’ lagărul era minat. Pe 7 mai 1945, trebuia să explodeze, cu noi. Cu atâta am avut noroc, că o venit americanii, pe 4. Atunci am ştiut că suntem eliberaţi.
Ei, soldaţii, o vrut să ne ajute, dar o făcut mai rău. Eram înfometaţi, de câteva zile fără apă, de când au plecat nemţii şi ne-au părăsit. Americanii ne-au dat mâncare bună, multă… Toţi am făcut diaree, dizenterie, cum am mâncat mult, după atâta foamete. Am ajuns în spital, toţi. Mie mi-au dat o jumate de litru de sânge într-o mână şi jumate în cealaltă, să supravieţuiesc, plus un litru de glucoză în picioare. Venele erau uscate… După ce am primit astea, am fost mai bine, dar tot n-am putut să umblu. Am rămas cu reumatism, dar nu-i de mirare. Lagărul era plin de păduchi şi n-am vrut să ne umplem şi am preferat să dormim pe jos, pe beton. Şapte fete eram, dormeam pe coridorul dormitorului, direct pe beton".
"Am plecat foarte mulţi, nu ştiu câţi… Aveam 15 ani. Armata maghiară ne-a luat. Ghetoul era pe trei străzi ale Sighetului. Ne-au îmbarcat ca pe vite… sute de oameni, femei, copii, bărbaţi, în trei transporturi. Nu ştiu cât am călătorit… am ajuns la Birkenau, prima oară. Aveau câini dresaţi, dacă ne arătau cu degetul, săreau la noi şi atâta ne muşcau, până striga ofiţerul SS. De la Birkenau, am ajuns la Auschwitz. Acolo m-au tatuat, am primit număr. Nu am mai avut din acel moment nume, ci număr… Lagărul A, Neun und ziebtzieg zex und aubztig… Şi din somn de mă trezeşti, şi acum, pot spune pe de rost. Nouăzeci şi şapte, şaizeci şi opt.

"Am preferat să rămân în Sighet"

"Pe când ne-o eliberat, eu n-am mai avut pe nimeni. Pe cine cunoşteam din Sighet era prin alte lagăre. Am pornit cu nişte fete din Cluj, cu trenul, am avut noroc cu nişte ofiţeri români care se întorceau de pe front. Asta până în Viena, unde o oprit trenul, erau soldaţi ruşi, sovietici, care trăgeau jos fetele de pe tren, să le batjocorească. Am avut noroc, un ofiţer român o zis că-s soţia lui şi m-o lăsat în pace…
Am ajuns cu greu la Cluj, unde am mai stat patru luni la pat, până m-am refăcut puţin. Am venit acasă, la Sighet. În casa în care m-am născut, ba şi mama tot aici s-o născut, băgaseră ruşii cai. Era grajd. Uşile şi geamurile erau arse, podelele ridicate."
Şi totuşi, Salamon Golda a preferat să rămână în Sighet. "M-am măritat, apoi am fost şi-n Israel, şi-n America, şi-n Canada, am vizitat cunoscuţi. Dar aici era casa mea, locul meu. Nu mă uit la filme cu război, cu lagăre, am amintiri triste…
Mulţi s-au întors să vadă Auschwitzul… Pe mine nu mă interesează. Eu am fost acolo, nu vreau să-l văd… Dar foarte puţini s-au întors, foarte puţini."

Mărturia lui Salamon Golda din Sighetu Marmaţiei e cu-adevărat una impresionantă, ce ţine de istoria locurilor noastre, ca şi de unul dintre cele mai negre momente din istoria omenirii.

 Autor: Alexandru Ruja

Sursa: Glasul Maramuresului