Prin Sighetul cu gaz de lemne Imprimare 1392 Afişări
Scris de Florentin Nasui   
Sâmbătă, 07 Februarie 2009 08:44

Sighetul Marmaţiei situat pe frontiera cu  fostul imperiu sovietic n-a prea fost la inima autorităţilor centrale comuniste. Speriaţi  după Război că  Sighetul cu  Comitatul Maramureş din stînga Tisei  pot fi anexate oricînd URSS-ului,  mai marii României au  mutat reşedinţa Maramureşului la Baia Mare, alipind acestui ţinut  cu raioanele  din zonă, (Lăpuş, Şomcuta, Şimleu ) raioanele Sighet şi Vişeu  plus cele  din Oaş,( Negreşti, Carei, Satu Mare). Zona de nord-vest a patriei a devenit  cu 6 decenii în urmă  regiunea Baia Mare cu reşedinţa la Baia Mare, un oraş care la vremea aceea avea vreo 10 mii de locuitori şi arăta mult mai rău ca Sighetul , oraş prosper pînă atunci.

Atunci s-a născut şi rîca dintre sigheteni şi băimăreni, maramureşenii de dincolo de deal fiind invidioşi că oraşul lor vegetează în timp ce Baia Mare înfloreşte. Acelaşi lucru s-a întîmplat şi după 1968 cu Satu Mare, cînd, revenindu-se la judeţe, Sighetul a rămas  tot fostă reşedinţă de judeţ, cu investiţii mult sub nivelul celor puse în valoare în „capitalele” Baia Mare şi Satu Mare.

De aceea în 1990,   sighetenii pe mai  multe voci  doreau reîmpărţirea administrativ teritorială a ţării , iar Maramureşul  să revină  în „ţara” sa , în judeţul abuziv desfiinţat. Se credea atunci că Sighetul se va dezvolta aşa cum s-au dezvoltat alte oraşe pe vremea comunismului. Dar baba cu colaci a trecut şi au rămas doar urmele  acelei orînduiri şi amintirile.

Unele dintre ele privesc nivelul de trai, bunăoară. După 1960 au început construcţiile de locuinţe  pe verticală, la bloc. În apartamentele  de la confort 1 la 4  oamenii  s-au mutat cu lopata.

 Primele blocuri  de locuinţe au fost prevăzute cu centrale termice  proprii sau  cu coşuri pentru evacuarea fumului . După ce reţeaua centralizată de termoficarea a împînzit cartierele , vreo 10 la număr,  blocurile nou construite nu mai aveau coşuri. După ce epoca de aur a lui Ceauşescu s-a transformat în coşmar, iar sighetenii dîrdîiau pe lîngă caloriferele reci,  de prin 1982 locuitorii dintre confluenţe şi-au instalat sobe pe lemne ori şi-au clădit teracote în apartamente,  pe care le-au racordat provizoriu  în coloanele de aerisire de la bucătărie sau baie, locatarii afumîndu-se reciproc.  Văzînd că gluma se îngroaşă, că penibila situaţie  a îngheţului în casă se repetă an de an…pînă-n anul 2000, blocatarii şi-au construit hornuri . Locul antenelor de televizor a fost luat de fumegătoarele care iarna pufăie în gri alb  sau în negru , funcţie de combustibilul folosit , acesta fiind în general lemnul.

De ce nu s-a introdus gazul metan la Sighet în anii  comunismului? Se invoca preţul lui ridicat dar şi rezerva epuizabilă. Ţi se sugera să fii mulţumit că ai gaz în butelie. Da, în butelia de aragaz,  care era cel mai de preţ obiect din apartament. Ea se obţinea foarte greu, prin repartiţie şi se schimba cu una plină  la fel de greu, prin statul la cozi zile şi nopţi întregi, mai ales după 1985.

Din 1990, din lipsa fondurilor pasul s-a bătut tot pe loc. Mai mult, edilii locali nu s-au prea zbătut pentru  reabilitarea termoficării centralizate, sau  aprovizionarea  ritmică a centralelor cu combustibil lichid. Abia prin 1999 s-a încercat ceva,  dar era prea tîrziu că, după modelul băimărenilor, sighetenii au început să solicite debranşarea de la reţeaua centralizată  de termoficare a oraşului. Aşa se face că , în iarna lui 2000-2001,n-a mai rămas  nimeni branşat la reţea decît rău platnicii şi nevoiaşii.

Aşa au murit  centralele de cartier, sighetenii de la bloc strofocîndu-se să-şi asigure  sau să-şi consolideze  independenţa termică  în locuinţe.

Mai întîi sighetenii s-au aprovizionat cu lemne pe care le-au depozitat care pe unde. Pe lîngă zidurile blocurilor, prin balcoane, prin garaje, pe zonele verzi din preajmă. După ce şi-au acoperit terasele blocurilor  cu şarpantă, cei care locuiesc la etajele superioare îşi trag lemnele cu scripetele în „pod”.  Din toamnă pînă în primăvară, vreo 7 luni, zilnic vezi pe lîngă blocuri oameni  care taie  lemne  cu circularul,cu fierăstrăul mecanic, sparg lemne cu securea sau cară cu coşurile, cu sacii sau cu plasele lemnul de foc la etaje,  în apartamente. Activitatea furnicarului din curţile blocurilor se vede mai apoi pe cerul colorat în dîre sau nori de fum. Cînd presiunea atmosferică este scăzută, sighetenii stau cu geamurile închise pentru ca fumul să nu le pătrundă în case. Asta, pentru că în 2000 gazul metan era doar pe vine, iar localnicii nu au găsit altă soluţie tehnică decît centralele de apartament pe combustibil solid.

După ce magistrala de gaz a ajuns acum vreo 3 ani la porţile oraşului speranţele au crescut  dar au rămas la atît. Din cei 57 de km de reţea stradală ce trebuia îngropată în 2 ani, firma privată de distribuţie a gazului în municipiu  s-a mişcat foarte încet, realizînd pe jumătate  cele promise. În acest timp preţul gazelor a crescut, dar şi costurile pentru branşarea la reţea. Au fost nenumărate situaţii în care populaţia a plătit în avans taxele de branşare şi racordare, dar hîrţogăria  necesară , aprobările de rigoare lungesc răbdarea la 6-8 luni la care se mai adaugă şi lentoarea  celor de la firma de distribuţie sau insuficienţa numărului de personal. Dacă oameni cu relaţii (să nu le spun pile) au aşteptat flacăra de gaz în casă  pînă li s-a aplecat, ce pot spune oamenii de rînd! Ei, bieţii,  se mulţumesc doar să reclame, iar cînd treci pragul firmei Berg din Sighet şi pui întrebări, toţi fug de tine ca de dracu şi nimeni nu ştie nimic. Firmă care mai mult pare  fantomă, decît una serioasă, care a uitat adeseori să refacă la timp  trotuarele sau carosabilul sparte de ea . Pe urmele conductelor îngropate  se împiedică în gropi maşinile şi pietonii care înjură Primăria fără ca ei să ştie că obligaţiile de readucere la starea iniţială a asfaltului spart revine firmei de distribuţie. Firmă reclamată de mulţi cetăţeni că percepe sume astronomice pentru racordare-branşare, motiv pentru care puţini localnici se încumetă să-şi introducă gaz metan în locuinţă. Cum lumea nu are 20, 30 de milioane  sau mai mult de aruncat pe fereastră pentru racordare ,   în plus  faţă de alte 40-50 milioane necesare pentru instalaţia interioară, numărul abonaţilor casnici  este de  750. Din aceştia, majoritatea utilizează gazul doar la bucătărie, la maşina de gătit. Preţul gazului consumat , în acest caz  este de două trei ori  mai mic decît al gazului lichefiat  consumat în aceeaşi perioadă de timp. Dar nici încălzirea cu gaz nu este cu mult mai scumpă decît cu lemne. Făcînd un calcul comparativ, la un apartament cu 2,5 camere  încălzit cu lemne la cel puţin 20 de grade Celsius cheltuieşti în 6 luni 16 milioane lei , dacă lodbele tăiate le spargi şi le cari singur în casă. Dacă plăteşti un om  pentru această operaţiune, mai dai două milioane, adică  mai mult  cît ai plăti gazul pe 6 luni, 17 milioane lei, pentru aceleaşi condiţii de confort termic la care adaugi lipsa stresului: plouă, nu plouă pe lemne, am nu am lemne în casă, am cu ce aprinde focul, am dus sau nu cenuşa.

Pînă la Sfîrşitul anului trecut  au fost executate 683 branşamente de gaz la case şi 138 la apartamente de bloc. Utilizatori de gaz  sunt aproximativ 340 la case şi 410 la bloc, adică vreo  5 la sută din totalul locuinţelor şi vreo 6 la sută dintre apartamente.

Din cele aproape 18 mii de locuinţe din Sighetu Marmaţiei, 8 mii sunt  apartamente la bloc Aceste  8 mii sunt fumuri în plus peste oraş, la care se adaugă  zeci şi zeci de instituţii şi agenţi economici care focăresc din plin.

Iarna, Sighetul duduie. Nu-i  locomotivă cu aburi , dar pufăie. Fulgii de nea se topesc în funingine. Trecătorii  se îneacă  în mireasmă de lemn aprins cu motorină  sau cu pet-uri. Plastic extrem de otrăvitor.

Mama natură se sinucide cu noi!

Autor: Florentin NĂSUI

Sursa: Graiul Maramuresului 


Share