,,Nu mă aşteptam la întâlniri sau trăiri deosebite. Pe traseul excursiei noastre din septembrie în Transilvania şi Maramureş, "Memorialul victimelor comunismului" şi mânăstirile erau obiectivele de vizitat în Sighet şi împrejurimi. Gândul la casa bunicilor mei şi la cimitir se strecura, totuşi, timid, dar insistent, în planurile mele. La Sighet s-a născut mama, de acolo a fost deportată împreună cu familia. Sa întors singură. A rămas totuşi legată de orăşel şi de prieteni, printre care Pepi Werner, de care o legau amintirile din tinerețe şi de la Auschwitz. În anii '60, am petrecut câteva vacanțe de vară de pomină în familia Werner şi am devenit prietenă bună cu Eva, fiica lor. Retrăiam copilăria şi adolescența mamei, aşa cum le-am cunoscut din povestirile ei. Ne plimbam cu gaşca în oraş, făceam baie în râul Iza, mergeam la munte şi, o dată, am dormit întrun pod acoperit cu fân, toți laolaltă, ceva de neuitat! Mai am mirosul în nări şi gustul libertății, care erau inedite pentru mine, fetița hiper-protejată – părinții mei erau mereu îngrijorați şi speriați că mi s-ar putea întâmpla ceva. Credeam că mă voi regăsi într-un orăşel care îmi va părea străin. Eva, de ani de zile în Florida, mi-a spus la telefon: "Caut-o pe Baby Markus, era cu noi în gaşcă". Aveam o vagă amintire, parcă o senzație de demult s-ar fi trezit în mine, şi vedeam, cu ochii minții, o fată micuță, ageră şi vioaie. După vreo 50 de ani, am revăzut-o şi nu s-a schimbat. O sfârlează, sclipitoare, bună şi generoasă. Din momentul în care ea şi Sorin, fiul ei, m-au luat în primire, am pătruns în tunelul timpului şi am început călătoria mea în lumea copilăriei, a mea, a mamei mele, într-o lume în care se revarsă lumina celor dispăruți. Familia Fuchs locuia pe strada principală, Bogdan Vodă nr. 1, la etaj locuia familia, la parter era magazinul de textile. Casa e ca în basme – toată rotunjită, cu cupolă, ferestre boltite şi un bovindou cu un balcon cu feronerie dantelată, stâlpi decorativi – un vis. Zăboveam cu Baby în fața porții închise, când am văzut la colțul străzii o doamnă încărcată cu plase pline. "Cunoaşteți cumva pe cineva care stă aici?" "Sigur că da, poftiți!" Și aşa, obosită după o zi de muncă şi după cumpărături, femeia a insistat să intrăm şi ne-a poftit la ea în locuință, să stăm jos, să servim un pahar de apă.

 Bunicii mei, unchii mei, mătuşile mele, mama au păşit pe aceste trepte, s-au sprijinit pe balustrada din fier forjat, au ridicat ochii spre fresca de pe tavan, au stat pe balcon şi au contemplat forfota din stradă.

În birourile comunității – arată ca o locuință cu mobilă veche si macrameuri (nu sunt sigură că erau macrameuri, dar era de parcă ar fi fost) – l-am întâlnit pe Dudi Lieberman, preşedintele Comunității, care şi-a adus aminte că eu am un an mai puțin decât el şi că eram în tabără de vară la Cristian sau Borsec în vila Federației. Răsfoieşte cu mine registrele etalate pe o masa lungă, până am găsit locul mormântului surorii mamei care a murit în 1935, după ce născuse un băiețel. Înainte de a merge la cimitir, Dudi ne deschide sinagoga, superbă, renovată, în stilul maur tipic pentru construcția 3 sinagogilor neologe la răscrucea secolelor XIX – XX. Și iar mă întreb: Oare unde au stat bunica şi mama si surorile ei? Și bărbații? Dar nu, ei mergeau foarte probabil în Sinagoga Mare Ortodoxă, unde, la 15 mai 1944, au fost înghesuiți împreună cu aproximativ 3000 de persoane, bărbați, femei, copii, înainte de a fi transportați în lagăre de exterminare. În noaptea de 16 spre 17 octombrie, trupele hortyste şi germane, înainte de a se retrage, au incendiat Sinagoga care a ars în întregime.

Dudi se grăbeşte, are treabă, mormăie că nu are timp, dar ne-am şi aşezat în maşina lui si povestim despre cunoştințe comune în drum spre cimitir.

Pe piatra de mormânt a lui Lilli Fuchs sunt gravate numele celor din familie care nu s-au întors de la Auschwitz: bunicii Eugen şi Șarolta Fuchs, fratele mult iubit al mamei, Maurițiu (Moişi) Fuchs, Ottika, băiețelul lui Lilli, şi Fuchs Herman. Nu ştiu cine a fost Herman Fuchs şi nu mai am pe cine să întreb. Nu e rațional, dar mă supără şi mă doare că memoria lui este redusă la un nume, la o identitate fără conținut. Pe drumul de întoarcere, văd o femeie cu un pepene verde uriaş. "Ah, un pepene verde! Demult nu am mai mâncat!" Baby dă instrucțiuni: "Dudi, 4 opreşte, te rog, la piață!" Dudi se conformează, noi mergem la piață, în timp ce el aşteaptă în maşină. Eu merg cu paşi mărunți în urma lui Baby şi îmi spun că sunt un caz clar de regresie, că nu mai sunt copil, că este inadmisibil... Pepenele a fost copt şi dulce. Ceea ce mi-a adus aminte de tata care savura fructele şi, în special, pepenele verde. În dimineața acestei zile extraordinare văzusem în "Casa Memorială Elie Wiesel", într-o vitrină, un album despre Comunitatea din Sighet, deschis la pagina cu o fotografie de la o nuntă. "E tata!", am exclamat. De la mama miresei, Baby îmi face rost de albumul de fotografii de la acea nuntă în Sighet, oficiată de rabinul dr. Ernest Neumann. Pe fața lui se citeşte încântarea în fața fericirii tinerei perechi, în fața grației miresei.

Am fost în casa bunicilor, în sinagogă, la cimitir, la Casa Elie Wiesel, am fost cu Baby şi Sorin şi Dudi, am întâlnit femeia cu sacoşele şi am fotografiat 5 albumul de nuntă. În aceeaşi zi, am schimbat câteva cuvinte cu mama lui Baby, Klara Markus, care a supraviețuit Holocaustului, pentru că s-a terminat gazul în instalația de exterminare. În decembrie va împlini 103 ani. Vorbeşte blând, surâde, îşi priveşte fiica cu dragoste şi o roagă să nu-şi facă griji din cauza ei. A doua zi, am pornit, Sorin la volan, Baby, Rela, tovarăşa mea de drum din Israel, şi cu mine, să vedem celebrele biserici din lemn, patrimoniu UNESCO, din împrejurimi. Am colindat şi am admirat, ne-am umplut de frumusețe. Spre seară, după ezitări, – suntem obosiți, am văzut destul - , Sorin a decis scurt pe doi că nu se poate să ratăm ocazia să vedem biserica de la Ieud şi am continuat pe un drum cu hârtoape. În anul 1930, satul număra 2.499 de locuitori, din care 285 evrei, aproape 12%. Nu întâmplător vine Ieud din cuvântul idiş Yud (evreu). Azi sunt peste 4.300 de persoane, nici un evreu. Am ajuns în momentul când pleca ultima maşină cu turişti. Silueta elegantă a Bisericii din Deal, de la începutul secolului al XVII-lea, se profila pe colină în lumina dulce a amurgului. Jur împrejur țipenie de om, privirea cuprindea îndepărtări, dealuri şi văi, aşezări. O măicuță se îndreaptă spre noi, intrăm în vorbă. E de trei luni aici, singură, nu, nu îi e frică, se simte bine, în primăvară vor mai veni 2-3 maici. Înainte a fost la Timişoara, la Mitropolie, la ÎPS Mitropolit Corneanu. Întreb sfios: "L-ați cunoscut poate pe rabinul Neumann?" "Vai de mine, m-am gândit că semănați mult cu fiica rabinului! Ce vă face băiatul?" Și ne-am îmbrățişat, Maica Mihaela şi cu mine, şi am avut lacrimi în ochi şi ne-am amintit.

S-a închis cercul. În două zile am parcurs un veac. Am mers pe urmele familiei mele, am absorbit dragostea semănată de bunici şi părinți şi mi-am împărtăşit emoția cu oameni buni. Sighetu Marmației nu îmi este străin, ci apropiat, prin cele multe care amintesc de trecerea celor dragi, prin trăirile şi prieteniile mele.,,

Getta Neumann