„Aromânii fârşeroţi au făcut cinste României cântând la Târgul Internaţional de la Shanhai, de 4 ori. Odată am cântat pe ploaie, dar nici un spectator n-a fugit de acolo, aşa cum au fugit spectatorii de aici, de la Săpânţa, speriaţi de-un strop de ploaie Toţi şi-au scos umbrelele şi au stat la spectacol, până la capăt” -spunea duminică noaptea, pe scena în aer liber, la Săpânţa, Grigore Leşe regizorul unui spectacol de vis derulat în cadrul unui Festival de vis”Drumul lung spre Cimitirul Vesel”, organizat şi produs de irlandezul Peter Hurley.

Despre spectacolul de excepţie susţinut de Grigore Leşe şi invitaţii săi deosebiţi din Maramureş, Dobrogea, Gorj, Mehedinţi, Bistriţa, Bucovina şi Bucureşti, dar şi despre primul spectacol al serii de duminică regizat de compozitorul Shaun Davey din Irlanda, voi scrie cu alt prilej.

Vasile Giugi:”M-am născut în 1929, în Grecia. Acum locuiesc în Cogealac, judeţul Constanţa. localitate cu 1000 de locuitori din care jumătate aromâni, iar cealaltă jumătate formată din olteni, moldoveni şi romi, vreo câteva familii. Sunt crescător de oi din rasa Merinos. Dumitru Zogu, este şi el crescător de oi. Fratele său, Nicolae Zogu a lucrat la fabrica de postav din Cogealac, în panificaţie şi morărit.”

Cimpoierul Mihai Gherase, 82 de ani:”Noi păstrăm tradiţiile de la bătrânii noştri. De la ei am învăţat toate cântecele tradiţionale . Cântăm muzică polifonică de grup şi individual, de la muzică de petrecere la cântece de dor şi jale, cântece de nuntă. Noi cântăm în aromână dar şi în româneşte. noi suntem ultima generaţie care a mai păstrat ceva din tradiţiile strămoşilor noştri. Generaţiile care vin după noi, nu au mai vrut să înveţe muzica noastră tradiţională, cu care părinţii noştri născuţi în Grecia, au venit în Cadrilater în anul 1925. Acolo ne-am născut noi După cedarea Cadrilaterului la bulgari, am venit în România, în 1938, că autorităţile bulgare nu ne dădeau voie să învăţăm în limba română. La şcoală ne-au obligat să învăţăm în limba greacă. Noi am zis nu, am aruncat pălăria, ne-am făcut bagajele şi am venit în România, pentru că părinţii noştri se considerau români. A românului, adică adevăraţi români Din moşi strămoşi, noi am fost ciobani. Prima serie de machedoni, cum ni se mai zice, a plecat în 1926. Am rămas acolo numai noi, prea puţini. Era şi şcoală românească şi grecească. Şcolile româneşti au fost închise şi ne-au obligat să învăţăm greceşte. Părinţii nu au fost de acord şi am plecat cu totul în România. În 1940 iar ne-am refugiat în Bulgaria . În 1938 am stat două luni în Ialomiţa, apoi am locuit Geamurlia de Sus, în judeţul Tulcea, unde ne-am făcut băieţi mari şi trebuia să ne însurăm. Dar acolo nu erau fârşeroţi, erau doar aromâni bulgari, care nu vroiau să ne dea fetele . Inclusiv fetele lor nu ne dădeau mâna , ci doar batista. Adică, aromânul fârşerot se ţinea de mînă cu aromânca bulgăroaică prin intermediul batistei. De aceea, în 1940 , ne-am mutat în Cogealac, judeţul Constanţa. Copii noştri au învăţat la şcoala românească. Nunţile, botezurile, horele, mâncărurile le facem aşa cum le fac românii. Dacă în tinereţea noastră, nu ne-am putut însura cu românce, pentru că eram consideraţi oarecum străini, nu oameni ai locului, acum nu mai sunt asemenea probleme. Suntem români cu toţii, bine înrădăcinaţi aici. Copiii noştri chiar dacă vorbesc ca fârşeroţii, nu au mai păstrat cîntecele noastre, tradiţiile noastre străvechi. Cu generaţia noastră de octogenari, probabil se va încheia istoria aromânilor fârşeroţi. Ne bucurăm însă, că domnul Grigore Leşe ne-a descoperit acasă la noi, de fapt în judeţul Tulcea, unde a întrebat dacă prin zonă mai sunt cimpoieri. Aşa m-a găsit pe mine. I-am cântat din cimpoi şi din gură acum 10 ani. I-a plăcut şi m-a întrebat dacă mai am pe cineva care ştie să cânte ca mine. Aşa i-am adus în grupul de aromâni fârşeroţi pe verişorii mei şi pe vecinul meu. Domnul Leşe ne-a dus la festivaluri prin ţară, la Bucureşti, dar şi în China. Eu am fost şi în Grecia, cu un grup de elevi, pe care i-am învăţat să cânte la cimpoi. Dar nu mi-a plăcut Grecia. E foarte departe faţă de România. Nu ca distanţă, ci ca oameni. Grecii mi s-au părut duri, răi. Probabil de aceea au plecat de acolo şi părinţii noştri. Neamurile noastre sau aromânii care au rămas în Grecia, nu numai că nu au şcoli româneşti, dar nu sunt lăsaţi nici pe stradă să vorbească în limba noastră maternă . La Cogealac pământ avem vreo două hectare. La petreceri cântăm din cimpoi, orgă, acordeon. Noi, cei 4, cântăm în dialectul aromân, povestea ciobanului care văzând o fată frumoasă s-a gândit că oriunde s-ar duce, el o va lua de mireasă, o va lua de nevastă. Dacă la o nuntă de-a noastră machedonească am vrea să cântăm la masă cîntecele noastre vechi, nu mai putem că muzica de la staţie îţi sparge timpanele. Acum nunţile se fac în localuri de lux, unde trebuie să aştepţi şi un an până e liberă sala. Pe vremea noastră, făceam nunţile în cort. Făceam nişte dansuri de curgeau apele pe noi. Cântam la cimpoi, după ce luam o ţuiculiţă mică şi un ardei acru. Şi dă-i şi joacă. Frigeam zece, douăzeci de oi. Acum nu mai mănâncă nimeni carne de oaie. Noi am fost şi dansatori prin1964. Lucram la fabrică. Acolo era un ansamblu de dansuri. Mihai Florea şi George Marcu de la Televiziune ne-au făcut costumele. Umblam prin ţară cu dansurile şi cimpoiul după mine. Acum ne-a redescoperit Grigore Leşe, cu care mergem oriunde ne cheamă. Noi suntem oameni de cuvânt. Nu ne-am îmbătat să-i producem greutăţi. Mai bem şi noi un coniac, o ţuică, un vin. Făceam o tonă de vin anual, pe vremuri. Acum ne-a venit mintea la cap şi mai lento cu băutura”.

Florentin NĂSUI, Graiul Maramuresului