Trecuse ceva vreme de când nu mai citisem Sartre. Aşa că, atunci când am simţit nevoia să iau o pauză de romane în favoarea povestirilor, Zidul a sunat promiţător pentru interesul meu privitor la diferitele limitări de care ne împiedicăm. Recunosc, nu mă aşteptam să rezonez încă atât de bine cu o minte ai cărei copii pot fi atât de creativi şi devastatori.

Pentru că Sartre este maestru în a demasca subiectivitatea unei experienţe şi în a ilustra cum sentimentele cuiva se pot schimba cu totul odată cu ideea de a încerca lucruri noi. El merge în profunzimea ideii că acţiunile oamenilor nu sunt întotdeauna sincere, că ei simt adesea nevoia să se şi joace.

Lăsând alte reflecţii la o parte, cam asta e zona în care te mută cartea odată ce începi să o citeşti. Trecerea dintre stările cititorului (entuziast, admirativ, dezamăgit, meditativ) se face fără avertizări în prealabil şi lasă urme, cel mai probabil sub formă interogativă: Ce se întâmplă cu aceia care sunt hăituiţi de moarte? Înainte de a muri, dispare mai întâi umanitatea persoanei?

Cea mai puternică nuvelă din volum este, desigur, Zidul, pentru care Sartre nu şi-a lăsat opiniile politice ascunse în vreo cămăruţă, dovedind o integritate remarcabilă. El explorează colţurile întunecate ale minţii şi sufletului uman prin intermediul a trei bărbaţi, în noaptea dinaintea execuţiei lor. Confruntând problemele ideologice cu cele ale supravieţuirii, scriitorul ne obligă pe toţi să privim în oglindă şi să ne întrebăm cine ar muri în pace cu propriile credinţe şi pentru ce merită, de fapt, să mori. O bijuterie literară presărată cu filosofie.

Urmează Camera, o poveste morbidă despre nebunie, înţelegere şi dragoste necondiţionată, a cărei construcţie închisă aproape că ţine cititorul prizonier în celula fizică şi mentală a personajelor, un bărbat cu probleme psihice şi femeia care nu vrea să plece de lângă el, cu riscul că se va rupe la rândul ei de lumea reală.

Erostrat sapă şi ea adânc, de data asta în mintea unui mizantrop cu deviaţii sexuale violente, care îşi propune să ucidă şase oameni în mod aleatoriu. Planul său este dat peste cap la fel de simplu cum fusese conceput, lăsând personajul gol de emoţie şi de gânduri consistente.

Următoarea nuvelă, Intimitate, este descrierea deranjantă a unei femei care nu poate obţine plăcere sexuală decât prin autosatisfacere. Văzută de departe ca o copilă naivă şi indecisă, ea oscilează între a rămâne cu soţul impotent şi a fugi cu amantul său cuceritor.

Finalmente, Copilăria unui stăpân urmăreşte viaţa unui copil blond şi drăgălaş, care se transformă într-un om capabil de a da cu pumnul în masă pentru ceea ce-şi doreşte. Firul gândirii primitive şi neconvingătoare poartă cititorul prin momente şocante şi lipsite de trivial, iar concluziile personajului urmărit cu lupa ridică veşnicele întrebări despre ce e bine şi ce e rău, în contextul unei istorii diabolic de realiste în substrat.

Complet în capodopere şi scriituri lejere, Zidul şi alte povestiri e o lectură potrivită oriunde şi oricând, care are puterea de a construi o stare din nimic. Cele cinci nuvele adunate aici, una mai diferită decât cealaltă, îi asigură volumului un loc în categoria celor mai fascinante lucrări de ficţiune ”clasică”.

Iar pe Sartre, în tot existenţialismul său bolnav, încă mi-e teamă că am să-l citesc multă vreme de acum încolo.

Sursa: Mixul de Cultura