Lucrare deosebit de interesantă în contextul filosofiei religiei, volumul lui Lucian Blaga apare în 1942 într-o perioadă în care ascuțimea penelor încă mai egala fervoarea tunurilor în ceea ce privește capacitatea de sa sfâșia liniștea Europei. Dezvoltându-și studiul pe ideile deja puternic fundamentate în scrierile sale despre cultură și cunoaștere, autorul realizează un adevărat tur de forță, parcurgând cele mai importante tradiții spirituale ale umanității.

Încă de la început, Lucian Blaga prezintă modul de analiză pe care îl va utiliza în cadrul volumului să, distanțându-se ab initio atât de viziunea rațional-pozitivistă, cât și de cea dogmatico-teologică. În acest sens, în introducere autorul declară dezideratul obținerii unei priviri de ansamblu asupra fenomenului religios, notând că ”o viziune de ansamblu presupune, oricum, daruri constructive, pe care empirismul științific le detestă dintr-o amărăciune neputincioasă sau dintr-o foarte condamnabilă prejudecată”, iar pe de altă parte ”poziția teologică față de fenomenul religios apare totdeauna alterată de credința că o anumită religie este privilegiată”.

Foarte precis în abordarea sa, Lucian Blaga își începe excursul cu punctul cel mai firesc în planul spiritualității umane, respectiv hinduismul rig-vedic. Optând pentru o ușoară atitudine comparativă, autorul constată că ”simbioza dintre viața religioasă și gândirea filosofică apare în India ca un fenomen promovat de două capitale împrejurări. Omul religios n-are frică de erezie, iar gânditorul filosofic nu e deloc atins de patima singularității”. Încă din acest capitol, Blaga își afirmă miza centrală a studiului și anume demonstrarea ideii că însăși trăirea spirituală se încadrează în anumite „tipare stilistice”, determinante pentru modul în care un om aparținând unei culturi sau alteia se raportează la sacralitate.

Punctul forte al volumului constă mai ales în fina interpretare a diverselor tradiții din diferite perspective. Astfel, putem regăsi prisma filosofiei culturii, a filosofiei religiei, a teologiei, dar și a analizei istorice, în măsura în care transformarea unui fenomen spiritual se pretează la această abordare.

După ce Lucian Blaga analizează cu surprinzătoare claritate (chiar dacă unele scăpări se ivesc pe alocuri, acolo unde planul exoteric și cel esoteric se întrepătrund până la confuzie) pluralitatea „stilistică” a fenomenului religios și a raportării individului la Absolut, începând cu hinduismul, budismul, taoismul, parsismul, credințele vechilor greci și continuând cu islamul, creștinismul. Pentru a reliefa și gândirea filosofică vis a vis de spiritualitate, Blaga exemplifică amplu pe baza viziunii lui Kierkegaard, Goethe,Spinoza, Rudolf Otto sau Pascal.

Astfel, trecând prin diferite și uneori contradictorii moduri de trăire spirituală, autorul ajunge în cele din urmă să încerce formularea unei definiții a religiei despre cate notează că „circumscrie, în oricare din variantele ei, capacitatea de auto-totalizare sau de auto-depășire a ființei umane în corelația ideală cu toată existența, dar mai ales în corelație ideală cu ultimele elemente sau coordonate ale misterului existențial în genere, pe care omul și le revelează sau și le socoate revelate”.

Revenind la teza centrală a studiului, se poate clar observa că interpretarea din perspectivă cultural-stilistică pe care Lucian Blaga vrea să o coboare asupra fenomenului religios poate fi pusă în strâns acord cu tezele școlii tradiționaliste/perenialiste, dar în același moment se pot găsi și ample opoziții ideatice între cele două moduri sintetice de raportare la sacralitate. Astfel, o eventuală neînțelegere ar putea surveni pe felul în care autorul percepe categoriile stilistice determinante, cvasi-inconștiente care pot aduce aminte mai mult sau mai puțin echivoc de teoria arhetipurilor la Jung. Totuși, la o analiză mai profundă este relativ facil de constatat ca Blaga se îndepărtează fundamental de o asemenea perspectivă, având în vedere contextul mai larg al paradigmei sale referitoare la poziția privilegiată a ființei umane, plasată în „orizontul misterului”.

Abordarea raționalistă ce caracterizează o mare parte a filosofilor moderni este, în acest caz, aspru criticată de autor care nu se ferește să îi dezvăluie caracterul reducționist și mutilant, remarcând „numai ce e mort e raționalizabil”. Totodată, remarcabil este și modul în care Lucian Blaga reușește să renege demersul psihanaliticii în ceea ce privește raportarea la spiritualitate. Unde Freud observă semne ale patologicului, Blaga constată ca apelul la arhaicitatea „proprie fiecărei religii devine un simptom care pledează în favoarea normalității și permanenței fenomenului religios”.

Bineînțeles că nici analiza autorului nu poate fi lipsită de anumite deficiențe, însă de cele mai multe ori acestea se reduc la chestiuni subtile de teologie „exotică” și inadvertențe de limbaj, destul de firești atunci când se încearcă o prezentare succintă a unei tematici într-atât de ample. În ansamblu, lucrarea este remarcabilă prin modul obiectiv în care toate aceste manifestări ale spiritului se desfășoară în istorie și în diferitele culturi-cheie ale umanității noi și vechi. După cum ne-au obișnuit cercetătorii fenomenului religios proveniți din spațiul european, studiul ar fi trebuit să aibă o viziune de ansamblu mai mult sau mai puțin creștină ori să se încerce o supra-dimensionare a creștinismului în raport cu celelalte tradiții. Din fericire Lucian Blagaeste capabil să treacă dincolo de „matricea stilistică” de proveniență spirituală, oferind creștinismului exact poziția care i se cuvine fără a exagera în vreun sens și realizând, astfel, un excurs clar și ponderat asupra dimensiunii stilistice a fenomenului religios. Din acest punct de vedere se poate afirma că autorul redă culturii „demnitatea” pierdută în raport cu Spiritul.

Sursa: Bookblog.ro