Agonia comunismului în România (ianuarie – iunie 1990)

Autor: Berci Cristina clasa a XI-a B

Profesor coordonator drd. Iuga Nicolae

Revoluţia din decembrie 1989 este un moment controversat al istoriei României. Însă mai controversată este perioada de după 1989 – şi anume 1989-1996, perioadă în care comunismul a cunoscut o moarte oarecum lentă, pe care o vom numi agonia comunismului. Această perioadă se caracterizează prin profunde transformări ale societăţii româneşti, o perioadă a contrastelor între două forţe antagonice – una urmărea menţinerea vechilor valori politice, sociale, economice şi culturale moştenite de dinainte de 1989, pe când cealaltă încerca reformarea societăţii româneşti prin trecerea la economia de piaţă şi la valorile democratice europene.

Armonia care coborâse asupra societăţii româneşti după momentul 1989 a cunoscut primul semn de criză la 12 ianuarie 1990, printr-o manifestaţie populară contradictorie, organizată de diferite grupări pro-democratice care au simţit că „Revoluţia” riscă să „fie furată” de noua conducere aflată la cârma României şi care a avut ca rezultat un decret de scoatere în afara legii a Partidului Comunist Român.

Disputele asupra Revoluţiei din 1989 privesc atât aprecierea sintetică a evenimentului (a fost revoluţie, revoltă populară sau lovitură de stat?), cât şi reconstituirea unora dintre momentele sale particulare şi, mai ales, rolul jucat de participanţi, fie ei indivizi sau instituţii.

Memoria colectivă din ţara noastră era, la căderea regimului totalitar, suprasaturată de propaganda naţionalistă a partidului unic. De asemenea partidul comunist aplica, chiar dacă nu oficial, discriminarea pe criterii etnice, în supervizarea ascensiunii sociale şi profesionale a indivizilor. Umanitatea exprimată încă de la început, de grupurile sociale, de liderii politici şi sociali activi în revoluţie faţă de drepturile şi libertăţile cetăţeanului, de valorile statului de drept, lasă impresia că extremismele se află pe un teren puţin fertil.

Revoluţia română din 1989 a constat într-o serie de proteste, lupte de stradă şi demonstraţii în luna decembrie a anului 1989, care au dus la căderea regimului comunist din România şi la căderea lui Nicolae Ceauşescu. De asemenea, Revoluţia a reprezentat o premisă favorabilă pentru o nouă mentalitate a identităţii naţionale şi pentru noi raporturi socio-umane între majoritate şi minorităţile etnice. Revoluţia a dus totodată şi la divizarea poporului român în plan ideatic în două mari grupuri mulate pe cele două mari mentalităţi: menţinerea vechiului sistem politic, social, economic şi cultural sau trecerea la o nouă scară de valori politice, sociale, economice şi morale după model european. Deseori cele două mentalităţi au condus la ciocniri între purtătorii acestora, deseori disputele degenerând în acte de violenţă.

Manifestările populare din Bucureşti contra regimului Iliescu din 13-15 iunie 1990 nu sunt singulare, de fapt ele sunt o culminaţie a unui şir de astfel de acte, început în ziua de 12 ianuarie 1990, când comemorarea victimelor din decembrie 1989 s-a transformat într-o manifestare cu accente violente, desfăşurată în faţa clădirii Guvernului şi a CFSN.

În urmă cu exact 19 ani începea în Piaţa Universităţii cea mai lungă manifestaţie de protest din România. Manifestanţii prezenţi, precum şi susţinătorii lor işi asumau zilele de 16-22 decembrie 1989 şi îşi căutau legitimitatea în continuarea luptei contra regimului comunist din acele momente. Ei acuzau faptul că principalele instituţii ale statului erau în mâna comuniştilor, regrupaţi la conducerea statului începând cu 22 decembrie 1989.

De la bun început această mişcare de protest a reprezentat o acţiune deosebit de deranjantă pentru autorităţile de la conducerea statului, deoarece aceasta strica planurile generale de acaparare totală a puterii în stat şi ridica în faţa opiniei publice interne, dar mai ales internaţionale, o serie de întrebări deosebit de neplăcute pentru noile autorităţi de la acea dată.

În ziua de 28 ianuarie 1990, în urma unei manifestări cu caracter politic, s-a încercat luarea cu asalt a clădirii Guvernului, provocându-se un incendiu la parter, chiar în timpul consultărilor cu liderii unor partide politice. A fost clar o încercare de intimidare, introducând astfel violenţa printre instrumentele luptei politice. Nici acum cei care au făcut acest lucru nu îşi asumă consecinţele actelor lor.

Violenţele din martie 1990 de la Târgu Mureş au arătat că în privinţa raporturilor dintre cele două comunităţi etnice (română şi maghiară) existau multe neîmpliniri, că idealul comunist al convieţuirii şi fraternităţii nu trecuse dincolo de propagandă. Evenimentele din Târgu Mureş au servit perfect autorităţilor FSN-iste ca motiv pentru reînfiinţarea Securităţii sub numele de Serviciul Român de Informaţii (SRI), structură în care lucrau aceeaşi oameni de dinainte de 1989.

Alegeri prezidenţiale şi parlamentare au avut loc pe 20 mai 1990. Concurând cu partidele istorice, Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal, formaţiunea condusă de Ion Iliescu a obţinut 67% din totalul voturilor exprimate. FSN a primit astfel, două treimi din locurile din Parlament şi prim-ministru a fost desemnat Petre Roman, profesor universitar cunoscut la acea dată pentru rolul său la evenimentele din decembrie 1989, acesta iniţiind câteva reforme insignifiante în sensul liberalizării economiei, sub strictul control al preşedintelui statului, Ion Iliescu.

Şi totuşi Revoluţia din 1989 nu a fost doar expresia nemulţumirilor economice. Imaginea ei o reprezintă mulţimea din stradă, studenţii şi intelectualii, cei care doreau despărţirea de comunism şi nu o reformare a lui. În acest sens stă discursul televizat rostit de Ion Iliescu, în care acesta îl condamna pe fostul conducător al statului, tov. Nicolae Ceauşescu, că “a întinat idealurile comunismului şi socialismului, că acesta nu are nimic de a face cu ideea de comunism”. Astfel era clar că noua putere de la Bucureşti dorea o reformare a comunismului, după modelul perestroicii lui Gorbaciov, un aşa zis “comunism cu faţă umană”. Zecile de mii de studenţi şi de intelectuali adunaţi pe străzi nu doreau o simplă transformare a regimului totalitar al lui Ceausescu şi păstrarea comunismului: cereau libertatea democratică. Lucru incompatibil cu dorinţa marii mase a oamenilor, a nomenclaturii şi a elitelor postcomuniste. Astfel se poate explica de ce demonstranţilor pro-democraţie din Piaţa Universităţii nu li s-a alăturat restul populaţiei. Intenţiile de păstrare a vechii ordini comuniste de către noii conducători ajunşi la putere în urma diversiunii create imediat după decembrie 1989 s-au putut observa cu uşurinţă din momentul constituirii FSN ca partid politic şi totodată concurent în alegeri. Toate acestea au culminat cu falsificarea într-o măsură imposibil de determinat a alegerilor din mai 1990 şi sfârşind cu înăbuşirea în sânge a manifestaţiilor studenţeşti cu ajutorul minerilor în iunie, acelaşi an.

Data de 22 aprilie 1990 este considerată prima zi a celei mai mari demonstraţii anticomuniste din perioada post-decembristă. Din acea zi, Piaţa Universităţii, zonă centrală a Bucureştiului, a fost declarată “Zonă liberă de neo-comunism”. O mână de oameni a blocat Piaţa, declanşând un fenomen considerat ca fiind cea mai amplă şi spectaculoasă mişcare socială din perioada de tranziţie postdecembristă a României.

Ocuparea prin forţă a Pieţei Universităţii, în ziua de 22 aprilie 1990, la începutul campaniei electorale, a fost privită ca un act samavolnic de către conducerea provizorie a statului, în frunte cu Ion Iliescu, un act de încălcare flagrantă a legii, care ar fi avut ca obiectiv transformarea zonei în tribună electorală permanentă. De la această tribună, după spusele lui Ion Iliescu, s-a incitat la ură şi la violenţă împotriva puterii provizorii, sub deviza „singura soluţie, o nouă revoluţie”. Întreaga presă, cu excepţia câtorva ziare independente, era controlată de către puterea de stat. Televiziunea Română, singura de altfel, arăta întreaga manifestaţie ca fiind orchestrată de către puteri străine, iar cei aflaţi în piaţă erau catalogaţi ca fiind fascişti şi drogaţi, întreaga manifestaţie având ca scop dezbinarea României şi distrugerea acesteia. Masele populare, în special cele din mediul rural, au fost cu uşurinţă manipulate, acest fapt explicând susccesul de care s-au bucurat în alegeri atât FSN cât şi Ion Iliescu.

În zilele care au urmat ocupării Pieţei Universităţii, mii de oameni demonstrau zilnic convinşi de faptul că cei care preluaseră puterea mimau democraţia, iar după revoluţie nu se făcuse decât o rotaţie a cadrelor comuniste şi securiste. Iliescu se înconjurase cu reprezentanţi ai fostei nomenclaturi şi în afara câtorva măsuri populiste luate de ochii lumii nu se făcea nimic.

Văzând că manifestaţiile din Piaţă riscă să scape de sub control, Iliescu a ordonat Miliţiei, proaspăt redenumită Poliţie, să reprime prin orice mijloace manifestaţiile şi să disperseze mulţimile. Brutalitatea de care au dat dovadă forţele de ordine în reprimarea manifestanţilor a stârnit indignarea tuturor celor prezenţi precum şi a opiniei internaţionale. Lovind cu bastoanele, pumnii şi picioarele, fără a face deosebire între bărbaţi, femei şi bătrâni, chiar şi după ce cădeau la pământ, forţele de ordine au eliberat zona în câteva zeci de minute.

Iniţial, Ion Iliescu a considerat că odată cu trecerea alegerilor şi a timpului manifestaţiile din Piaţa Universităţii vor înceta oarecum de la sine. Însă realitatea a demonstrat contrariul. După anunţarea rezultatelor alegerilor, numărul de manifestanţi din Piaţă a crescut iar formele de manifestare au devenit tot mai vehemente, înregistrându-se mici ciocniri între manifestanţi şi forţele de ordine. Poliţia de la acea dată nu avea pregătirea necesară şi nu era capabilă să facă faţă unor confruntări cu grupuri violente de manifestanţi. Din această cauză toate intervenţiile forţelor de ordine s-au dovedit a fi un lung şir de eşecuri penibile.

Vâzând că manifestaţiile scapă cu totul de sub control, regimul Iliescu, cu ajutorul direct al agenţilor din cadrul SRI, a încercat punerea în practică a unei serii întregi de diversiuni. Iniţial s-a încercat aducerea unui număr mare de muncitori de pe marile platforme industriale din Bucureşti, care să contrabalanseze într-o oarecare măsură manifestaţia anti-comunistă din piaţă printr-o manifestaţie de solidaritate a clasei munitoare faţă de noua putere de stat. Planul era ca cele două grupuri de manifestanţi să se încaiere în Piaţa Universităţii pentru a se pune capăt acţiunilor anti-comuniste. Multe sindicate au refuzat trimiterea de muncitori în Piaţă, liderii de sindicat refuzând să fie pionii noii puteri şi vinovaţii din cauza cărora s-ar fi creeat un adevărat măcel. Puţinii muncitori care au fost aduşi în Piaţă, trecând fără probleme de filtrele instaurate de către Poliţie, au refuzat să se încaiere la bătaie cu studenţii, cei mai mulţi părăsind zona, unii chiar solidarizându-se cu manifestanţii.

În 13 iunie, la comanda directă a autorităţilor, forţele de Poliţie sub conducerea vechiului tovarăş şi bun prieten al lui Ion Iliescu, g-ralul Mihai Chiţac, au creat diversiunea care va avea ca rezultat aducerea minerilor la Bucureşti după doar două zile. Câţiva agenţi de poliţie şi de la SRI, îmbrăcaţi în civil, amestecându-se printre manifestanţi, au început vandalizarea câtorva magazine şi instituţii din jur (DGP, MI, culminând cu asaltul asupra Televiziunii, care avea grijă să transmită imagini cu scopul de a manipula populaţia). În acest sens există înregistrările dialogurilor purtate de conducătorii poliţiei prin intermediul staţiilor de emisie-recepţie în data de 13 iunie 1990, din care reiese diversiunea pusă la cale de către autorităţi; foarte clar este surprinsă în aceste dialoguri comanda g-ralului Chiţac către forţele de ordine să îşi dea foc la autobuze, comunicând acestea “d-lui Iliescu pentru aprobare”.

Astfel, erau constituite toate elementele necesare pentru ca Guvernul să solicite ajutorul clasei muncitoare pentru a restabili ordinea în ţară. Primii care dau curs acestei chemări sunt minerii din bazinele carbonifere ale Văii Jiului, sub conducerea lui Miron Cozma. Primul grup de mineri pleacă înspre Bucureşti, fiind transportaţi cu mijloace auto: camioane, autobuze etc. Al doilea transport de mineri către Bucureşti urma să se efectueze pe calea ferată, însă acesta a fost blocat prin acţiunea unui singur om – inginer Ioan Mănucu –, erou în adevăratul sens al cuvântului, care, ca simplu funcţionar de cale ferată, a reuşit să întârzie sosirea minerilor suficient de mult ca să evite un măcel de proporţii mult mai mari pe străzile din Bucureşti prin tăierea curentului electric care alimenta locomotivele trenurilor special formate pentru transportul minerilor. Trenurile au fost tractate Diesel până la Bucureşti, însă în momentul sosirii minerilor, manifestaţia din piaţă a fost deja reprimată.

Minerii sunt coordonaţi şi acţionează la comanda agenţilor de Securitate, care se ocupă cu îndrumarea acestora spre locurile unde au loc manifestaţiile, precum şi cu manipularea acestora. În ziua de 15 iunie manifestaţiile din Piaţă sunt reprimate prin acţiuni de violenţă extremă, care lasă în urmă câţiva morţi şi numeroşi răniţi. Printre mineri sunt infiltraţi agenţi ai Securităţii, îmbrăcaţi în haine de miner, care incită minerii la violenţă, distrugerea sediilor partidelor istorice, hăituirea manifestanţilor şi în general a oricăror persoane care aveau o înfăţişare de intelectual. Simplu fapt de a fi purtat ochelari însemna că eşti intelectual, deci duşman al poporului şi al clasei munitoare.

Un lung şir de mărturii, directe sau indirecte, converg către Ion Iliescu, indicat drept autorul moral al represiunii. Noua eminenţă cenuşie a politicii românesti nu avea nimic in comun cu revendicarile Pieţei. Bineînţeles, Ion Iliescu neagă orice implicare în orchestrarea mineriadei, însă nu se sfiieşte să mulţumească minerilor pentru spiritul civic de care au dat dovadă şi pentru curajul acestora de a fi apărat democraţia şi valorile poporului român. Televiziunea Română transmitea imagini cu minerii veniţi în Bucureşti doar cu scopul de a planta panseluţe şi pentru a ajuta la înfrumuseţarea oraşului. Diversiunea, în sfârşit, a reuşit: manifestaţiile anti-comuniste au fost înfrânte, conducătorii aveau garanţia menţinerii puterii iar România a fost întoarsă în timp cu mulţi ani politic şi economic în special. Marea pierdere pentru România o constituie în schimb răcirea relaţiilor cu ţările europene, fapt ce a dus în final la marginalizarea României, un fel de albanizare a acesteia, care a putut fi reparată doar după mai mult de zece ani. Astfel România a ratat intrarea în NATO şi UE în primul val, economia s-a redresat foarte greu şi costisitor ca urmare a neimplementării reformelor economice la timp şi a privatizărilor care s-au făcut mult prea târziu şi în mod foarte păgubos pentru ţară.

Utilizarea minerilor ca o forţă de manevră se potrivea la fix pentru regimul Iliescu, deoarece erau uşor de manipulat iar contra unor stimulente materiale (salarii mai mari, garanţii că minele nu vor fi închise etc.) aceştia interveneau promt. La niciun an după mineriada din iunie 1990, primul ministru al României Petre Roman devine incomod pentru Ion Iliescu ca urmare a reformelor economice iniţiate de acesta, cu care Iliescu nu era de acord, motiv pentru care i se cere demisia din funcţia de prim-ministru. La refuzul acestuia, Iliescu nu ezită a chema minerii din nou în Bucureşti pentru a-l debarca din această funcţie (septembrie 1991).

Minerii au avut parte de o ultimă reprezentaţie în 1999 când sub conducerea lui Miron Cozma au încercat să ajungă din nou la Bucureşti pentru a le fi îndeplinite cererile pe linie de sindicat: neînchiderea minelor din defileul Jiului, măriri de salarii, garantare a locurilor de muncă etc. Preşedintele statului de la acea dată, Emil Constantinescu, acuza SRI şi partidul condus de Ion Iliescu că încearcă să îl debarce de la putere prin forţă, după modelul utilizat la debarcarea lui Petre Roman în 1991. Intervenţia forţelor de ordine a reuşit într-un final, după câteva eşecuri penibile, să pună capăt acestui fenomen de mineriade prin arestarea şi ulterior condamnarea la închisoare de către Justiţie a liderului minerilor, Miron Cozma.

Putem considera că regimul neo-comunist a încetat să mai conducă România abia după alegerile din 1996, când alegerile au fost câştigate de partidele istorice, iar preşedinte a devenit Emil Constantinescu. Situaţia economică dezastruoasă în care se afla România în momentul preluării puterii de către partidele istorice precum şi numeroasele dispute interne din sânul CDR au dus în final la un eşec iremediabil în guvernarea ţării şi la pierderea încrederii populaţiei în ideea că cineva va putea vreodată guverna România în mod coerent şi pentru ţară – din păcate această părere persistă şi astăzi în rândul majorităţii populaţiei.

Prin acest eseu nu dorim să condamnăm sau să acuzăm pe nimeni, am încercat o analiză la rece a întregii perioade post-decembriste, în special 1989-1996. Scopul lucrării este de a descoperi cauzele pentru care România este singurul stat fost comunist în care implementarea sistemului democratic, atât politic cât şi economic, a durat inadmisibil de mult şi a presupus costuri imense (economice, de imagine etc.). România este statul în care tranziţia de la comunism spre democraţie a sacrificat cele mai multe vieţi omeneşti din tot blocul est-european, sacrificiul continuând chiar şi după “căderea oficială” a comunismului.

Încheiem eseul prin a cita un fragment din cuvântarea electorală a lui Ion Iliescu din data de 22 aprilie 1990 la Călăraşi: “Poate să fie democraţie şi într-un regim totalitar, dar cu un despot înţelept”.