Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR) va derula în perioada 20 februarie - 1 mai 2009 concursul naţional de eseuri şi artă grafică „1989, poarta către Libertate?”

Concursul, ajuns la a III-a ediţie, este destinat elevilor din clasele V-XII şi este organizat în parteneriat cu Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării. Scopul acestui concurs este acela de a creşte interesul copiilor şi tinerilor pentru istoria recentă a României, determinându-i să reflecteze asupra naturii totalitare şi represive a regimului comunist din România, precum şi asupra schimbării aduse de anul 1989 în viaţa românilor. Astfel, luând în considerare importanţa cunoaşterii evenimentelor din 1989, îi rugăm pe tineri să-şi dovedească creativitatea prin modul în care ei percep acest episod şi urmările lui asupra evoluţiei şi dezvoltării societăţii româneşti.

Materialele participante la concurs sunt publicate in Revista GEMINA (Revista cercului de Istorie din CNDV), in numarul din mai 2009. Revista este "sub tipar", urmand sa apara zilele acestea. Noi o sa va prezentam cele patru lucrari participante la concurs ale elevilor de la CNDV Sighet.

In continuare va prezentam lucrarea "1989: Poarta spre libertate" - Marchiş Florina  clasa a XI-a G.  Profesor coordonator Vescan Horaţiu.

            -Hai,mai repede,ca întârziem....şopti o voce gravă masculină.

            -Dar iubitule...uite ce seară frumoasă e.Hai sa ne plimbăm sub clar de lună,şi să nu uităm această seară,şopti la rându-i vocea feminină,care îl trase pe însoţitorul ei cu faţa catre ea.Încerca din răsputeri să-i arboreze acea privire care ştia că-l înmuia.Dar încercarea eşuase.

            -Iubito,crede-mă,că n-ai să uiţi nici această seară.Gândeşte-te puţin.Este şansa noastră.Este poarta noastră spre libertate.

            Se apropie uşor de ea,o strânse în braţe,o sărută pe obraz şi deschise poarta.

            -Hai să încercăm să facem cât mai puţină gălăgie,spuse Octavian.O trase uşor de mână în interiorul curţii,iar pe iarba umedă alergară până în spatele casei,unde,intrară într-un mic garaj cu scânduri şubrede şi putrede,dar asta se pare că nu-i oprea pe tinerii agitaţi.Odată intraţi în această încăpere,doar o mare perdea groasă şi neagră le mai stătea ca impediment între ei şi grupul de studenţi care ascultau cu atâta nerăbdare postul de radio Europa Liberă.

            -Hei,bine aţi venit!Chiar acum începe,spuse cu entuziasm unul dintre bunii lor prieteni.Am crezut ca nu mai ajungeţi.

            -Scuză-ne ,prietene!ne-a răpit luna puţintel,replică Octavian.

            -Oh,acum înţeleg.

            -Şşş.Începe.spuse una dintre prezenţi.Erau în total către treizeci,şi fiecare se înghesuia cât mai aproape de micul aparat ca să audă recentele ştiri despre soarta regimului comunist din alte ţări europene.Mormăieli pline de încântare veneau din partea lor auzind vestea prăbuşirii celor mai multe conduceri comuniste din diferite ţari.

Doar o singură persoană şedea cât mai departe de grup,plină de frământări.Trebuia să facă ceva,dar nu ştia ce e mai corect... să fugă împreună cu Octavian,să le spună şi celorlalţi pierzând încrederea lor în ea pentru totdeauna.Era atât de confuză şi se simţea atât de rău.”Octavian”şopti ea.Simţea cum lumea i se duce din faţa ochilor,cum totul dispare,dar totuşi se îmbină.Totul...Miros de lemn putrezit,mormăieli,oftări şi exclamări de bucurie,culori multe care se amestecau ca într-o iluzie fără capăt.Dar dincolo de toate acestea, o mână puternică,care o cuprinse de spate,una de sub genunchi şi un piept pe care îşi poate răzima capul.Când în sfârşit,toate acele simţuri haotice luară capăt,simţi aerul rece şi curat de afară.O apă cristalină,îi căzu din mâna băiatului pe faţă şi i se răsfiră în părul brunet şi bogat.Îşi pipăi burta mare.Era un gest inconştient,pentru siguranţă. Se simţea mai bine,văzând chipul iubit în faţă.Dar binele dispăru într-un singur moment.

O singură împuşcătură transformă totul în agitaţie extremă.Octavian se ridică dintr-o singură mişcare şi îşi mări ochii de groază la auzul acelui glonţ care se fixa parcă adânc în capul lui,cu acel sunet ţiuitor şi totodată vid.

-Octavian,stai.izbucni ea.Nu pleca!Lacrimile şiroiră pe faţa cuprinsă de regrete, udându-i mai tare obrajii proeminenţi.

-Ce e cu tine?Ce se întâmplă?

-Ţine-mă de mână,te rog,spuse ea plangând în continuare.Nu pleca.

-Adriana?!stii ceva despre toate aceste zgomote?Spune!Spune că nu ştii nimic....te rog. spuse el uitându-se cu durere în ochii aceia plini de lacrimi care ascundeau un lucru atât de evident.

Gândurile i se încâlceau în mod inevitabil gândindu-se la persoana care tocmai făcuse lucrul cel mai oribil din viaţa ei.Cum a putut face aşa ceva?Să se autodenunţe?I se părea că făcuse ceva greşit pentru că ascultase un nenorocit de radio?Femeile astea... spuse el fară să-şi dea seama.Dar acum nu mai putea să stea înţepenit uitându-se când la ea,când la putrezitul de garaj.Trebuia să plece.

Adriana privea paşii lui precauţi îndreptându-se spre locul în care tocmai şezuse mai anterior.Era incapabilă să se mai mişte sau să scoată un cuvânt.Era vlăguită.Spera să nu-şi piardă şi ultima fărâmă de demnitate în faţa celui pe care îl iubea.

‹ ‹ ‹ ‹ ‹ ‹

Sever Filipescu se plimba agitat în biroul lui.Gândul îi sărea la fiul lui.Era atât de contrariat de comportamentul fiului său.Era nervos şi asta se citea clar pe faţa lui.Îşi turnă într-un pahar coniac şi se trânti obosit în fotoliul greu, tapiţat cu piele şi comfortabil.

-Tinerii ăştia nesimţiţi!Nu mai au nici un respect faţă de cei în vârstă şi care le-au dat viaţă.Pe vremea mea,vorba părinţilor era lege!Auzi la el...vrea să protesteze!Se întoarce el acasă...!Da!Un râs puternic se reverbera până dincolo de pereţii biroului.Dar în spatele acelui râs,poate chiar forţat,mintea îi lucra febril. O fată denunţase Securitaţii gruparea de studenţi din care face parte pe motiv că au gânduri de răsturnare a regimului comunist.Poate că şi fiul lui, Ştefan face parte dintr-un astfel de grup.Nu ştia ce să mai creadă.Poate dacă relaţia dintre ei era mai strânsă.Poate dacă i-ar fi acordat mai multă atenţie fiului său decât blestematului ăstuia de regim, iar fi spus cum stă de fapt treba cu conducerea ţării. Că de fapt până la urmă e inevitabilă căderea comunismului cu intervenţia sau fără intervenţia sa.  

Mâinile îi tremurau uşor de nervi,dar asta nu-l împiedică să-şi aprindă o ţigară.În timp ce bea din coniac îi plăcea să tragă din ţigară ,iar apoi să expire acel fum în pahar.Îi placea amestecul acela dintre lichid şi fum.Îi plăcea mirosul lor,acele valuri care se comportau ca oceanul sub puterea vântului, respectiv a fumului gri şi haotic.Le adora.Le adora pentru că îl linişteau. Era ca un anestezic.

Un ciocănit se auzi în uşa încăperii.

-Intră,spuse omul cufundat în gânduri.Persoana îşi miji ochii de după uşă şi păşi în încăpere.

-Să trăiţi,tovarăşe colonel Filipescu! mă scuzaţi că vă deranjez la ora aceasta,dar am veşti importante.

-Hai,zi,că deja m-ai deranjat,spuse vocea din fotoliu.Ce-i cu agitaţia asta?

-După cum bine ştiţi,tovarăşe colonel Filipescu,în această noapte am întreprins acea acţiune în cazul acelor studenţi.Sunt sigur eu că puneau ei ceva la cale dar nu ştiu ce...spuse nou-venitul,gândind parcă doar pentru el.

-Tovarăşe Andreescu,te afli aici să-mi relatezi cele petrecute sau ceea ce găndeşte mintea ta?

-Să trăiţi tovarăşe,nu...deci cum spuneam,avem o problemă.

-Nu mă mai ţine atâta tovarăşe,şi spune odată.

-I-am prins pe cei prezenţi acolo,doar unul a fost rănit,dar problema e că n-avem cu ce să-i acuzăm...

-Cum n-aveţi cu ce să-i acuzaţi?Ce făceau,tovarăşe,dacă n-aveţi de ce să-i acuzaţi?

-Ascultau radio Europa liberă,tovarăşe.

-Atunci îi acuzi că sabotau împotriva regimului,şi că organizau posibile revoluţii.

-Susţin toţi că în momentul în care s-au întâlnit acolo ca amici,radio-ul era deja pornit.

-Era pornit?Aşa deci?Tovarăşe Andreescu parcă n-ai avea cap....nu poţi,te-ajutăm;nu ştii, te-nvăţăm;nu vrei, te obligăm.

-Ştiu tovarăşe colonele,le-aş fi arătat şi eu nişte atenţie cu picioarele şi pumnii,dar din păcate mai este o mică problemă.

-De jumate de oră tot te ascult tovarăşe şi tot nu ai ajuns la mijlocul subiectului.Spune odată!!!ridică vocea colonelul.

-Da tovarăşe.Problema principală e că au un susţinator aparte...care din păcate e fiul dumneavoastră tovarăşe.

-Cum!?!Fiul meu?Să le dai drumul imediat îţi ordon!Ai spus ceva de un rănit...e fiul meu?

-Nu tovarăşe!

-Să le dai drumul imediat,şi să n-aud o vorbă pe chestiunea aceasta!S-a înţeles?

-Da,să trăiţi!

-Şi să-mi aduci tu personal fiul acasă.S-a înţeles?

-Da,să trăiţi!

-Poţi să pleci.

-Să traiţi tovarăşe,noapte bună!

Colonelul îşi reîncepu marşul în odaie cu o nouă ţigară aprinsă.Cu minţile mai tulburi,şi cu faţa mai obosită ca niciodată.Simţi că imbatrânise.

‹ ‹ ‹ ‹ ‹ ‹

Iarba era udă,dar se simţea în siguranţă.Octavian dormea cu ea în braţe.Acum nu mai era nici un sunet care să-i bruieze starea proastă în care se afla,doar un uşor scârţâit al găleţii din fântâna de alături.Încerca să se ridice în fund dar nu reuşise,nu vroia să-l trezească încă pe el.Dar uitându-se la el,constata că nu dormea,ci se uita la ea.

-De când eşti treaz?spuse Adriana timid.

-De câteva minute.Mă uitam la tine cum dormi.întinse o mână şi o mângâie pe faţă.

-Nu eşti supărat pe mine?se uită ea cu teamă în ochii lui.

-Fireşte că sunt.Dar răul a fost făcut.Nu mai am nimic altceva ce spune.Dar nu înţeleg cum ai putut face una ca asta.se ridică şi se uită sfidător la ea.De ce!?!strigă el,dar coborî din nou tonul când văzu că iubita lui începe a plânge.Hai,gata nu plânge...se aplecă din nou şi o mângâie din nou pe faţă.

-Iubitule...m-am temut şi încă mai mă tem,spuse ea încercând să-şi revină...

-De ce te temi?

-Mă tem pentru viaţa lui...puse ea mâna pe burtă,şi pentru viaţa noastră.De aceea am făcut-o!Nu vreau să crească la fel ca mine,fără părinţi!!!

-Iubit-o crede-mă,n-o să rămână singur,fără părinţi.Iar noi doi nu vom fi niciodată despărţiţi,nici chiar de cea mai mare putere din lume,spuse el şi o cuprinse uşor în braţe.

-Promite-mi,promite-mi , strigă Adriana scuturându-l de umeri,promite-mi că dacă se va întâmpla ceva cu mine,copilul meu va avea o mamă.

-Adriana cum poţi să spui aşa ceva?Cum să păţeşti ceva?Taci!

-Promite-mi!!!

-Bine,îti promit.

-Aşa,acum spune-mi ce s-a întâmplat cu ceilalţi,murmură fata lăsându-şi capul în jos ruşinos.

-Nu ştiu.Vera a fost împuşcată uşor în umăr,restul au fost legaţi şi duşi.Altceva nu mai ştiu.Vor scăpa ei cumva,sunt sigur.Mai ales că-l avem pe Filipescu.Dar deja sunt toate puse la punct.Vom ieşi în stradă,spuse Octavian cu un glas sigur şi ochi visători.Vom protesta.
 

‹ ‹ ‹

-De ce ai făcut una ca asta nemernicule!?!strigă din tot pieptul colonelul Filipescu.Faţa îi era roşie de furie,ochii îi ieşeau din orbite,iar dinţii îi scrâşneau sub orice cuvânt pe care îl rostea,mâna îl durea încă de la prima palmă pe care i-a dat-o în viaţa sa fiului său.Credeam că sorăta va fii aceea care îmi va face probleme,dar văd că e invers!!!Pleacă din faţa mea!Să nu te mai văd niciodată!

-Dar ,tată..........

-Să n-aud nici un dar,pleacă!cu mâinile încleştate de furie apucă paharul cu coniac de pe birou şi-l aruncă în uşă în urma fiului său.

În oraşe domnea panica.Oamenii nu ştiau ce să mai facă:să se ascundă cât mai bine,sau să fugă cât mai departe.Vremurile tulburi erau caracterizate de acea diversiune maximă care era aplicată în toată România.Zvonurile împânzeau toată ţara,cum că apele sunt otrăvite şi multe altele menite să sperie cetăţenii. Şi să-i constrângă prin frică,pentru ca nu cumva să acţioneze împotriva regimului. Telefonele erau bruiate neacordând oamenilor din diferite regiuni nici măcar un aliat virtual.Erau speriaţi,bănuitori şi marcaţi de toate acele evenimente.Magazin după magazin îşi puneau zabrele şi bucăţi de tablă pe ferestre şi uşi,clienţii fiind scoşi din aceste locuri, unul câte unul.Era o mare nebuloasă.

În 21 decembrie,prind culoare manifestaţiile de protest în care se spera atât de mult.Sute de studenţi au ieşit în stradă cu steagul României decupat fiind de stema comunistă.Din ordinul preamăritului tovarăş Ceauşescu, Armata şi Securitatea trebuie să reprime aceste manifestaţii ale elementelor retrograde şi dacă sunt nevoiţi chiar să înăbuşe acestă revoltă în sânge.

Sute de oameni zăceau morţi pe bulevardele largi ale oraşului,iar dacă nu chiar morţi, grav răniţi pe calea morţii.Clădirile ardeau,un zgomot infernal de arme uzate se alătură văităturilor oamenilor nevinovaţi cazuţi din dragostea lor pentru ţară,libertate şi drepturile lor cetăţeneşti.Un glas înecat de fumul de alături striga fervent un nume”Octavian,Octavian”. Durerea o răpunea dar nu putea să lase să se întâmple lucrul acesta,copilul ei trebuia să se nască.Trebuia.Durerea o trăgea în jos,dar continua să se târască pe jos...sângele curgea încet şi fierbinte pe piept.Rana se întindea chiar deasupra inimii,dar asta parcă o silea mai mult să reuşească. Inima-i se strânse în piept când auzi zgomotul unor picioare care alergau spre ea,dar silueta era cunoscută.Era el.Reuşise.

-Adriana!!!ţipă el şi alergă mai repede spre ea.Nu ştia ce să facă, cum să o ajute. Adriana,să nu mori,mormăi el,să nu mori.Lacrimile îi inundară ochii mari şi căprui.

-Bineînţeles că n-am să mor,şopti ea cu un glas scăzut.Octavian,ascultă-mă cu atenţie.Spitalul Municipal e două străzi mai încolo,dacă o iei la dreapta.Ştii unde,nu?

-Da ştiu unde e.Te rog rezistă,spuse el sărutând-o dulce pe tâmplă.

-Octavian,ascultă-mă....vreau să nasc...azi.Ajută-mă.Şi leşină.

Când în sfârşit sleit de toate puterile Octavian ajunse la uşa spitalului,nu fusese primit cu prea multă bucurie.Coridoarele erau pline de răniţi cuprinşi de dureri groaznice,doar cu preabunăvoinţa unei asistente mai bătrâne care îi prezentă doctorilor drept rude mai îndepărtate,Adriana fu dusă la operaţie.Momentele erau critice,dar doctorii puteau salva doar o viaţă.Şi asta depindea doar de Octavian.

Simţea că ceva o împingea să facă ceva,să spună ceva,dar nu ştia dacă va reuşi..

-Octavian...

-Da iubito,sunt aici.

-Îl vreau,şopti ea din adâncul pieptului ei,eu mi-am dus la sfârşit treaba.Este lupta mea.Este victoria mea.Îl vreau Octavian,îl iubesc cum te iubesc pe tine,şi îl vreau.Vreau să-l vezi cum creşte mare,şi cat de mult seamănă cu mine,vreau să-l iubeşti la fel de mult pe cât mă iubeşti.Vreau să-i oferi o mamă,ceea ce mama lui n-a avut .Îi vei da numele de Victor sau Victoria.Promite-mi...

 -Îţi promit,îi răspunse el cu ochii în lacrimi.

 -Te iubesc....mâna ei julită îi căzu din mâna bărbatului şi leşină din nou.

-Băieţi!strigă unul din doctori.La treabă!Viitorul tată fu împins pe hol unde să dea şi el o mână de ajutor celor în dureri,holul devenind un loc unde suferă cei răniţi fizic cât şi sufleteşte.

‹ ‹ ‹ ‹ ‹ ‹

În faţa şemineului bătrânul se legănă fără oprire.Faţa îi era schimonosită de ridurile vieţii.Riduri de bătrâneţe,riduri de probleme,riduri de mâhniri şi regrete.Reflecţia flăcărilor focului îi reliefau singura trăsătură care sugera blândeţe:ochii.Într-un şir fără de capăt bolborosea cuvinte neînţelese de copilul care-l privea atent.Cuvinte care exprimau regrete, cuvinte pline de durere,care trebuiau spuse înainte de a fi prea târziu.

-Tată?

-Da,Victor?

-Ce a păţit bunicul?

-Vezi,tu bine Victor,veni Octavian şi-l luă în braţe,privind amândoi la bietul om.Bunicul tău l-a renegat pe Ştefan,fratele mamei tale,i-ar când a vrut să-şi ceară iertare a fost prea târziu.La găsit mort în bătaia armelor colegilor săi de muncă.Octavian îl privi compătimitor pe bătrânelul care-şi cerea acum iertare unei persoane invizibile,dar atenţia îi fusese distrasă de copilul din braţele sale.

-Tată?

-Da,Victor?

-Ce înseamnă „renegat”?

-Uite o întrebare excelentă pentru mama ta,se aplecă şi îi dădu drumul fiului său,privindu-l mândru.

-Mara?unde eşti?

-Mami,unde eşti?

-Aici,răspunse o faţă cu un zâmbet radiant, încadrată de bucle grele şi negre,care tocmai ieşise de după uşa bucătăriei.