Fericire sau fericiri. În ciuda faptului că titlul o apropie de categoria fast-book, Cea mai frumoasă istorie a fericirii are un fundament teoretic serios (venit dinspre filosofie, istoria mentalităţilor şi a vieţii cotidiene), fără a fi sufocată de explicaţii savante sau argumentări metaforice. Posibil ca întrebările directe şi simple pe care le adresează Alice Germain celor trei autori să ducă şi la o simplificare a răspunsurilor, în stilul ghidul idiotului, însă farmecul constă în felul coerent şi convingător în care fiecare răspuns înconjoară conceptul de fericire. Nu îl explicitează, deşi acesta ar putea fi pretextul cărţii, pentru că se porneşte de la două idei iniţiale:

1. Fericirea nu se explică unitar, nu este compactă, indivizibilă.
2. Fericirea este scopul existenţei omeneşti.

Aşadar, fiecare dintre cei trei autori urmăreşte aspectele diverse ale fericirii de la „inventarea” ei pînă în secolul nostru, fără însă a-i pune în discuţie existenţa sau valoarea. Toţi trei ajung la concluzia că fericirea înseamnă de fapt fericiri şi că este acea abstracţiune care depinde mai mult de individ decît oricare alta: omul îşi contruieşte fericirea după chipul şi asemănarea lui.

Fericirea între vreau, pot şi sper

Ideea că fericirea depinde de cel care o gîndeşte se observă cel mai bine în textul lui André Comte-Sponville. Răspunsurile sale constituie o sinteză elegantă a sensurilor în care filosofia înţelege fericirea, de la cea mai simplă reţetă (cum să fii fericit) la relaţiile ei cu alte concepte abstracte (bine absolut, morală, virtute). Astfel că mesajul epicureic este „doreşte numai ce îţi este necesar şi vei fi fericit”, în timp ce mesajul stoic este „doreşte numai ce depinde de tine şi vei fi fericit”; mai tîrziu Hobbes arată cum dorinţa de putere e sursa nefericirii, iar fiecare exemplu se referă la o altă fericire. De aceea, fericirea trebuie înţeleasă la plural, aparţinînd epocii ei şi oamenilor care au gîndit-o.

Acelaşi lucru se întîmplă cu oamenii care au trăit-o, arată Jean Delumeau şi Arlette Farge. Dacă primul se referă la căutarea fericirii în afara vieţii acesteia (ceea ce se poate face numai prin religie), a fericirii promise, a fericirii de dincolo, imaginată în fel şi chip, Arlette Farge face o trecere cuceritoare prin secolele al XVII-lea şi al XIX-lea, urmărind ce înţelegea fiecare prin fericire. Paradisul şi fericirea veşnică se construiesc treptat în imaginarul colectiv, aproape sinonime, chiar dacă lumii de dincolo i se opune o altă idee: „Pentru ei, paradisul este, mai întîi de toate, în interiorul fiecăruia, chiar dacă putem trăi toată viaţa căutîndu-l fără să îl găsim. Interiorizat, el este, inevitabil, indicibil şi nereprezentabil.”

În acelaşi timp, fericirea se distribuie în funcţie de clasele sociale: nobilii o practică ţinînd cont de plăceri rafinate, bun-gust şi extravaganţă, săracii sunt închişi în azile şi spitale spre a nu tulbura bunăstarea generală a poporului. Fericirea devine instituţie, depinde de organizarea politică, socială, e mai concretă, însă nu ajunge tuturor – de aceea, speranţa de a o trăi în altă viaţă are în continuare forţă.

Fericirea ca bun personal

Trecînd spre secolul XX, importantă e reducerea suferinţei (fără de care fericirea nu are sens) la minim, prelungirea duratei de viaţă şi sporirea confortului, ceea ce înseamnă o personalizare a fericirii. În zilele noastre, remarcă autorii, a fi fericit se îndepărtează de sensurile pe care i le-au dat secolele anterioare şi se referă mai mult la acţiune, explorare a vieţii aşa cum este, dezvoltare, într-o expresie: fii tu însuţi.

Pe lîngă faptul că a pune egal între a exista şi a fi fericit este o idee cuceritoare, André Comte-Sponville specifică în final: „Fericirea nu constă nici în a fi, nici în a avea. Ci în acţiune, în plăcere şi în iubire.”

Poate că sună patetic, însă nu trebuie uitat faptul că aceasta e una din cărţile care încearcă să aducă filosofia la rostul ei practic, cel de a conduce către un anumit mod de a gîndi şi de a acţiona, de asemenea, încearcă să dea un sens anume dorinţei, puterii, acţiunii, iubirii. Cea mai frumoasă istorie a fericirii evită înlănţuirea vagă de opinii, deşi stilul trădează opinia fiecărui autor; evită şi referinţele prea stricte, bibliografia, precum şi reţetele absolute. De aceea cred că dacă ar exista un manual pentru fericire, acesta ar fi cel mai potrivit.

Scrisă de Mihaela Butnaru