„Cu aglomerările ei, cu pustiirea naturii şi întrecerea cu sine însăşi a omenirii avide de bani şi insensibile la valoare, cu îngrozitoarea sărăcie emoţională şi cu prostirea prin îndoctrinare, cultura occidentală de azi are atât de multe aspecte care nu merită să fie imitate, încât te face să uiţi prea uşor veritabilul ei conţinut de adevăr şi înţelepciune.”
Konrad Lorenz

Konrad Lorenz, cu lucrarea de faţă, se înscrie în seria de cercetători-autori care trag un semnal de alarmă privind mersul omenirii ultimului secol. Alături de Allan Bloom (Criza spiritului american), Giovanni Sartori (Homo videns), Alvin Toffler (Ultimul val, Şocul Viitorului) şi alţii, Lorenz conturează peisajul unei omeniri în curs de auto-distrugere spirituală cu puţine şanse de refacere, dacă ar fi să analizăm minimele eforturi de îndreptare. (Din cei citaţi mai sus am rezerve în ceea ce-l priveşte pe Toffler, el fiind un analist erudit, impecabil în observaţii, dar cu soluţii care parcă nu-i aparţin sau pe care ni le oferă ca un compromis la şi aşa dezaxata civilizaţie, aici referindu-mă la adaptabilitatea la tranzienţă.)

Lucrarea de faţă, Cele opt păcate capitale ale lumii civilizate, scrisă în 1972, reprezintă un studiu amănunţit asupra efectelor comprtamentului speciei umane închise în normele şi formele civilizaţiei. Inventatorul etologiei (ramură a biologiei care studiază comportamentul animalelor), savant al biologiei şi important observator al instinctului agresivităţii, lăsând importante studii în acest sens, Lorenz aplică cunoştinţele sale ştiinţifice şi foarte bogata sa cultură la sistemele de funcţionare ale civilizaţiei şi ale umanităţii ultimelor decenii. Constatările sale, concordante cu cele ale marilor sociologi ai secolului 20, amintesc de explozia civilizaţiei din ultimele două veacuri, accelerarea fără precedent a evoluţiei omului şi a realizărilor sale. Studiul lui Lorenz din Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate trage câteva semnale de alarmă în plus. Pe de o parte înfricoşătoare – prin exactitatea studiului ştiinţific, prin calculul teoretic dar şi din analiza celorlalte specii, şi pe de alta lucidă – prin profunzimea şi acurateţea fenomenelor studiate.

Capitolele cărţii tratează în parte câte un fenomen ce ameniţă cu schilodirea speciei umane până la dispariţie:

1. Aglomeraţia urbană, prin supra-solicitarea capacităţii omului de a stabili contacte sociale, provoacă anxietate până la agresivitate şi evitarea implicării emoţionale între oameni sau între om şi obiect. Reacţiile cele mai evidente în acest sens sunt: incapacitatea oamenilor care trăiesc în marile metropole de a fi responsabili sau de a înţelege un eveniment nefericit (moartea unui apropiat, de pildă) şi respectiv consumerismul bazat pe specularea nevoilor inexistente.

2. Pustiirea spaţiului vital – termen împrumutat din etologie ce descrie una din acţiunile omului civilizat prin care el însuşi îşi modifică până la eradicare cadrul natural în care a apărut. Urbanismul excesiv, arhitectura înghesuită, mai mult de utilă decât plăcută din punct de vedere estetic, duce la pustiirea sufletească prin atrofierea sentimentului de respect şi veneraţie faţă de ceva măreţ.

3. Întrecerea cu sine însuşi – singurul fenomen de selecţie intraspecifică, obsevat de Lorenz, care se manifestă numai la om. Nici o altă specie nu cunoaşte un astfel de proces auto-distructiv bazat pe concurenţă, frică, agitaţie, stres, toate acestea fără vreo legătură cu instinctul de reproducere sau de conservare (cunoscute în regnul animal ca principale determinante ale agresivităţii). I se spune în mod curent concurenţă.

4. Moartea termică a simţurilor – tradusă prin atrofierea până la amorţire a contactului dintre om şi mediul înconjurător, datorat mai ales izolării primului în artificialul prefabricat şi inert, stare ce duce la plictis, depresie, însingurare, incapacitatea de a-şi asuma responsabilităţi sau de a înţelege fenomene esenţiale ale existenţei.

5. Decăderea genetică – tot ca efect al artificializării mediului înconjurător, anumite date înnăscute cum sunt sentimentul dreptului sau un instinct de apărare al semenului (familie, prienten, societate, patrie) se topesc, fiind necesare reglementări legislative care să vizeze comportamentul social uman.

6. Sfărâmarea tradiţiei – fenomen ce a debutat odată cu avangarda, continuat prin post-modernism şi care-şi cunoaşte maturitatea în globalizare, definit prin topirea până la uitare a vechilor tradiţii şi practici specifice fiecărui popor, promovarea succedaneelor, nivelarea conştiinţelor.

7. Receptivitatea la îndoctrinare – fenomen-consecinţă al celui de mai sus, prin care masele sunt controlate şi comandate comportamental.

8. Armele nucleare – sau cursa înarmării, pericol real ce ameninţă securitatea ţărilor de pe glob, dar şi frică psihologică inoculată spre a menţine masele sub control.

Infantilizarea (sau imbecilizarea cum spune Sartori), temă majoră a volumului de faţă, are două surse determinate, concomitente şi interdependente: mijloacele de comunicare/manipulare - televizunea şi internetul, şi artificializarea veiţii prin urbanism, aglomeraţie, tehnologie, cum descrie Konrad Lorenz.

Primele efecte ale infantilizării se regăsesc în manifestările spiritului, cu precădere în artă şi religie. Din punctul de vedere al artei avem de a face cu o situaţie unică în istoria omenirii. Dacă până acum, la trecerea de la o etapă culturală la alta se revigorau, se regândeau sau se resemantizau concepte generale ale vieţii, astăzi suntem în faţa unui fenomen de simplificare până la banal al acestora. Se conturează o incapacitate a creatorului de artă şi a publicului de a opera cu teme majore, înalte, universale. Cuvinte ca jertfă, dăruire, dragoste nu mai au rezonaţă sau pregnanţă. Se constată de asemenea o precaritate a capacităţii de a opera cu iraţionalul, de a metaforiza, de a imagina, de a conceptualiza, de a simboliza, de a decodifica metafora şi de a-i înţelege sensurile. Alte efecte sunt vizibile prin lipsa de curiozitate, de investigare şi incapacitatea de mirare, de recunoaştere a noului. Rezultă o amorţire a intelectului, a capacităţii de a crea – omul devine animal care răspunde doar la stimuli.

Nu mai avem stiluri diferite. Dacă până acum fiecare continent şi implicit fiecare popor îşi avea stilul propriu în creaţie, acum specificitatea a fost limitată doar la creaţiile populare. Catalogarea acestora este echivalentă cu trecerea lor în rândul „pieselor de muzeu”. Astfel creativitatea în acest domeniu nu mai este exersată, nu se mai caută sensuri noi sau straturi în profunzimea universului popular şi tradiţional. Producţia de unicat este înlocuită de producţia de serie. Stilul general, global, este cel dictat de post-modernismul ameţitor, fără substanţă, nivelator, eutanasiant al tradiţiei, concentrat pe sexualitate şi erotism, ca o expresie a neputinţei sufletului uman în haosul labirintic al metropolei.

Din punctul de vedere al religiei, aceeaşi infantilizare îl vitregeşte pe tânărul crescut on-line de a înţelege prezenţa transcendentului în viaţă. De aici şi apariţia unor noi secte şi religii cum sunt scientismul sau new age, ancorate în elementele naturii, ce vin să servească nevoia omului de iraţional, dar care îi degenerează una din componentele sale esenţiale, conştiinţa.

Infantilizarea, aşa cum o defineşte Lorenz, este generată de intoleranţa la neplăcere şi de nivelarea simţurilor:

„Cerinţa fremătătoare de satisfacere imediată a simţurilor, lipsa oricărei responsabilităţi şi a oricărui scrupul faţă de sentimentele alora sunt tipice pentru copiii mici, fiind în cazul lor perfect scuzabile. Munca susţinută în vederea unui scop îndepărtat, responsabilitatea acţiunilor proprii şi manifestarea grijii chiar faţă de cei mai puţin apropiaţi sunt norme de comportare ce-l caracterizează pe omul matur.”

Dar astăzi, când se urmăreşte câştigul imediat printr-un efort minim, satisfacerea plăcerilor şi ignorarea aproape totală a semenului, omul se face victima propriului sistem de vieţuire. Societatea contemporană nu mai are măsură nici în consum, nici în producţie, nici răbdare în a se pune în faţa unei probleme de ordin spiritual, urmărind numai confortul material.

Spuneam mai sus de incapacitatea de a opera cu iraţionalul. Aceasta are mai multe aspecte. Lorenz notează faptul că există o legătură strânsă între factorul natural, potenţator de valori estetice, şi omul creator. Atenţia lui se apleacă pe arhitectura urbană contemporană pe care o caracterizează ca fiind doar utilă şi facilă, deloc inspirată sau cu „subtile linii de spaţiu şi contur”. Pe sistemul investigat de el facem următoarele observaţii: ce este omul (creator) în faţa pădurii amazoniene, în faţa stepei slave sau a pădurilor carpatice? Sunt Borges şi Garcia Marquez, Dostoievski şi Tarkovski, sunt Brâncoveanu şi Eminescu. Dar ce devine omul în faţa lui Golden Gate, Empire State Building, Universităţii de Stat din Moscova sau a Casei Poporului din Bucureşti? Când îşi vede transpus arhitectural sufletul, omul nu poate decât să se mândrească, să trăiască sentimentul auto-suficienţei, al nemuririi dar şi al însingurării spirituale.

Lucian Blaga, în Spaţiul mioritic face o analiză amănunţită asupra arhitecturii casei şi bisericii în cele două culturi antagonice (occidentală şi asiatică) şi rezultatul combinării acestora pe pământul românesc. Biserica rusească, spune el, este impunătoare prin volum, întinsă. Cea occidentală se impune prin înălţime, prin ridicarea înţepătoare spre cer. În prima omul se pierde, în a doua se simte mic. În spaţiul românesc biserica nu se impune cu nimic. Are o proporţie încadrată în peisaj, ca şi cum ar răsări din relief. Arhitectura în care domină arcul de cerc nu duce nici la rătăcire şi nici la grandoare de neatins, ci la pogorârea transcendentului. Tot referitor la arhitectură s-a mai spus că nu există un stil specific al culturii noastre. Dar stilul brâncovenesc ce este? Specificitatea care îi dă distincţie, unicitate şi o impune între celelalte stiluri este tocmai măsura. Această calitate a românului, confundată de unii cu lenea, naivitatea, delăsarea sau chiar prostia, este dată de puternica influenţă a creştinismului ortodox, prin atitudinea sa cea mai importantă, smerenia. În România arhitectura, arta plastică, muzica erau până nu de mult caracterizate prin simpitate şi curăţenie, prin sensuri discrete, subtil conturate, măsură şi pioşenie, pace, adică exact ceea ce este o condiţie necesară şi suficientă ca o operă de artă să rezoneze în sulfetul privitorului. Până la 1946 pacea era ceva organic la noi, nu aveam nevoie de forţe de menţinere a păcii pentru a o trăi.

Infantilizarea culturală, prin incapacitatea de a înţelege şi de a opera cu teme profunde, cu partea iraţională a vieţii, duce la neputinţa de a înţelege tradiţia şi elementele ei constitutive: practici, credinţe, adică tot acel fond axiologic profund ce a traversat timpuri, care s-a consacrat ca o scară de valori identitare pentru un anumit popor. Aceste valori sunt acum înlocuite cu altele efemere, de duzină, care aduc specificităţi străine de spiritualitatea noastră.

Se formează un lanţ cauzal: infantilizarea, prin neputinţa de a înţelege valorile şi importanţa tradiţiei determină prea grăbita renunţare la valorile moştenite. Această renunţare lasă în conştiinţa maselor un gol care nu poate să nu fie acoperit. Omul trebuie să se sprijine pe anumite principii, are nevoie de repere valorice în existenţa lui. Şi acest gol este înlocuit cu valori facile, pseudo-valori întruchipate de nevoie imediate, simboluri false sau derizorii, discurs banal, raţionalism excesiv motivat de descoperirile ştiinţifice, unelte folosite ca scop şi nu ca mijloc, cu alte cuvinte de manipulare.

Ce aduce în fond această globalizare? Moartea spirituală a omului, stingerea puterii de a crea, diminuarea capacităţii de a conceptualiza şi de a imagina. Omul globalizat promite să facă concurenţă regnului animal limitat la satisfacerea necesităţilor imediate, a agresivităţii, a reproducerii şi a digestiei. Infantilizarea este primul simptom vizibil şi care lucrează interdependent cu dispariţia tradiţiei şi cu manipularea. Ce alte efecte vor mai urma rămâne de văzut.

Scrisă de Ştefan Ruxanda

O recenzie a Anei-Maria Petriţan la aceeaşi carte poate fi citită aici.

Sursa: Bookblog.ro