W.N.P Barbellion - Jurnalul unui om dezamagit Imprimare 2095 Afişări
Marţi, 10 Februarie 2009 11:40

W.N.P BarbellionAm terminat de citit Jurnalul unui om dezamăgit de W.N.P. Barbellion, pseudonimul literar al lui Bruce Frederick Cummings. Cartea are în spate o poveste neobişnuită, desfăşurată în Anglia începutului de secol XX. Un tânăr cu o sănătate fragilă, pasionat de ştiinţele naturii, este respins la examenul medicat pentru înrolare – suntem în vremea Primului război mondial. Află că suferă de scleroză în plăci. Jurnalul său, început în copilărie, devine un fel de fortăreaţă împotriva distrugeri iminente.

Ştiam toate aceste lucruri când am început lectura, nu ştiam însă la ce să mă aştept. Scrierile unui tânăr victorian bolnăvicios? Ale unui geniu trădat de destin? Care era secretul imensului succes de care s-a bucurat şi se bucură cartea? Iar prin succes nu e vorba doar de vânzările iniţiale - bune, sau de faptul că autorul este considerat acum un clasic al literaturii engleze. Citat în prefaţă de Mircea Vasilescu, Martin Edmond pomeneşte asemănarea cu un weblog. Dar e mai mult de atât.

Ştim cu toţii că omul şi umanitatea sunt două lucruri diferite. Aparenţa şi esenţa nu coincid. Dar peste toate acestea, prea multe filme, prea multe reclame, prea multă mass-media ne-au imprimat iluzia că fiinţa umană ca prototip este înzestrată cu constanţa şi logica dramatică a unui personaj de film. Că normalitatea înseamnă a trăi aşa, a simţi aşa, a reacţiona aşa. Anume simplist. Previzibil. Că umanul înseamnă alb, negru şi o mulţime de griuri între. Ori fiinţa individuală se simte alienată contemplând normele. Se simte colorată. Comunicare -cu sensul de comuniune- este atât de dificilă, deci fiecare om se simte o insulă.

Previzibilul sfârsit tragic al cărţii m-a facut să ezit la început. Expunerea pavloviana la un lung şir clişee mă determina să aştept dramatism, luptă romantic-cinematografică împotriva destinului crunt şi, la urma urmelor, eroism. În loc de aşa ceva, am găsit un om obişnuit, care nu are cum şi, fiind vorba de un om adevărat, nici nu îşi pune probelema să fugă din propria viaţă şi deci nu îi rămâne decât sa-şi trăiasca zilele una după cealaltă. Firesc. Poate succesul cărţii se datorează tocmai gradului mare de empatie ce se stabileşte între narator şi cititor. Revelaţiei că şi celălalt e un caleidoscop de senzaţii, de impresii, de sentimente oscilante.
Asta pentru că Barbellion e sincer, autocompătimitor şi autoironic, orgolios şi timid, nostalgic şi cinic, toate deodată. Tragedia îl doboară, ca apoi să lase brusc loc unor clipe de extaz. Nu se oboseşte să fie coerent în trăiri, pentru că nu scrie o piesă de teatru, ci se descrie cu precizie de osciloscop. Nu scrie din postura geniului care-ţi împărtăşeşete memoriile, “scrie pentru acum, ştiind că nu are sens să se adreseze posterităţii” (Martin Edmond).

Este interesant să-l urmăreşti crescând de-a lungul anilor, să-i descoperi pasiunile care se ofilesc şi se prefac, prietenii care intră şi ies din lumea lui într-o explozie de emoţii. Autorului nu îi lipseşte ambiţia literară, la început o toană de copil care vrea să devină mare şi faimos, apoi un vis ambiţios de adolescent şi mai apoi un tranşeu al rezistenţei. Un vis comun, pe care Barbellion a apucat să-l trăiască – în ultimele sale două luni. Adevărata viaţă nu este epică, ci se compune din fragmente şi cioburi, cărţi despre nevertebrate, ore de disecţie, articole trimise la diverse reviste si mai totdeuna respinse, spre marea deznădejde efemeră a naratorului, slujbe administrative a căror plictiseală ucigătoare ajunge să o regrete. Şi să nu uităm iubirea. Care pare mai ales… dezorientantă, caruselică. Nota dramatic-teatrală a căsniciei – soţia, pomenită doar prin iniţială E., cunoştea boala soţului ei inaintea de nuntă şi deci înaintea lui – este coborâtă în mundan de faptul că naratorul nu ştie exact cum să reacţioneze. Şi apoi războiul, a cărui dimensiune mondială nu pretinde că o sesizează, pentru că nu este un cronicar, ci un simplu om căruia i se întâmplă întâmplări. Aşadar aminteşte conflagraţia fugar şi confuz, desfăşurându-se undeva departe, poate prea mare şi prea tragică să fie descrisă. Tot aşa, copilul său lipseşte din jurnal, cu excepţia câtorva propoziţii fugare. Iar motivul nu este absenţa din viaţa scriitorului ci… ei bine, probabil un proces de selecţie subiectiv si uşor pudic. La sfârşit, nu poţi să nu constaţi valoarea demitizantă a cărţii, o demitizare eliberatoare – suntem fiinţe umane şi nu umbre pe pereţi, nu eroi şi soricei proiectaţi pe un ecran cinematografic gigantic. Această negare aduce subtil cu un Lyotard avant la lettre, cu postmodernista moarte a metapovestirilor.

Dar cel mai important, în lumea simţurilor atrofiate, cartea este un imn pentru contemplare, pentru bucuria dezinteresată a contopirii cu natura prin observare ei, pentru trăirea intensă. Revelaţia, care lipseşte acut societăţii occidentale (cel puţin la nivel conceptual), este că “e ok “să te opreşti să priveşti, derivându-ţi plăcerea din privit şi nu din beneficiile acumulării de informaţie pentru utilizarea viitoare. Avem aşadar un soi de carpe diem, dar fără presiunea de “a-ţi trăi viaţa” in sensul american al expresiei, o receptare senzorială completă a realităţii, pâna la identificarea cu subiectul contemplat, mult mai satisfăcătoare şi, iar, mai postmodernistă, decât citirea exclusiv vizuală, specifică Galaxiei Gutenberg, ca si cum lumea ar fi o fotografie bidimensională.

În final, probabil că cel mai mult mi-a plăcut senzaţia de victorie pe care o lasă cartea, o senzaţie ce derivă din întregul ei şi nu dintr-o răsucire epică. Nu o victorie reputată împotriva “a ceva” (fie acel ceva destinul, boala sau războiul), ci o victorie în sine, rezultată din simpul act de a fi trăit.

Scrisă de Maria Surducan

 Sursa: Bookblog.ro


Share