Nu, nu era un avion. Era bâzâitul unei insecte care venea de undeva din spatele meu. Gâza, mai mică decât o muscă, mi s‑a învârtit de câteva ori în dreptul ochilor, apoi a dispărut într‑un colţ întunecat al camerei.

Pe masa albă, rotundă, în care se re­flecta becul din tavan, se afla o scrumieră din sticlă. În ea ardea o ţigară lungă şi subţire, cu urme de ruj pe filtru. Pe mar­ginea mesei era o sticlă de vin, în formă de pară. Pe etichetă era desenată o blondă cu un ciorchine de struguri în mână, din care se înfrupta. Lumina din tavan tre­mura roşiatic pe suprafaţa vinului din pahar. Picioarele mesei se afundau în covo­rul gros. În faţă era o masă de toaletă, la care stătea femeia, cu spatele ud de trans­piraţie, îşi întinse picioarele şi îşi scoase ciorapii negri, rulându‑i.

— Dă‑mi şi mie prosopul. Ăla roz, da?

Spunând acestea, Lilly a azvârlit cu cio­rapii înspre mine. Abia m‑am întors de la serviciu, a mai adăugat, tamponându‑şi cu loţiune demachiantă fruntea care‑i lucea de grăsime.

— Şi dup‑aia ce s‑a mai întâmplat? a întrebat ea, luând prosopul şi ştergându‑se pe spate.

— I‑am dat să bea, să se mai calmeze puţin. Ştii, nici nu era singur, mai era cu încă doi tipi care aşteptau afară într‑un Cedric, şi toţi erau luaţi, că trăseseră aurolac, aşa că i‑am dat să bea. Ăsta chiar a fost la şcoala de corecţie?

— E coreean tipu'.

Lilly se demachia. Şi‑a curăţat faţa cu o bucăţică de vată înmuiată într‑un lichid cu miros înţepător. Apoi, aplecată către oglindă, şi‑a scos genele false ce păreau a fi aripioarele cine ştie cărui peşte tro­pical. Pe vata folosită rămăseseră urme roşii şi negre.

— Ken l-a înjunghiat pe fra‑su. Cel puţin aşa cred, că era fra‑su. Da' n‑a murit, l‑am văzut la bar nu de mult.

M‑am uitat la bec prin vinul din pahar.

În bulbul neted se vedea filamentul portocaliu‑închis.

— Cică te‑a întrebat de mine. Nu mai vorbi şi tu cu toţi ciudaţii despre mine!

Lilly şi‑a golit paharul de vin care stă­tuse pe masa de toaletă, lângă rujuri, peria de păr şi alte sticluţe şi cutiuţe. Apoi, chiar în faţa mea, şi‑a dat jos evazaţii din lame auriu. Pe burtă îi rămăsese dunga de la elastic. Se pare că pe vremuri Lilly fusese model.

Pe un perete avea înrămată o poză cu ea îmbrăcată într‑o haină de blană. Îmi spusese că era o şinşila de nu ştiu câte milioane. Într‑o zi friguroasă m‑am pome­nit cu ea la uşă. Era palidă ca un cadavru. Îşi injectase prea mult Philopon (metamfetamină). În jurul gurii îi apăruse o iritaţie şi tremura ca o frunză. S‑a prăbuşit de cum am des­chis uşa.

Şterge‑mi oja, e lipicioasă şi nu‑mi place, ţin minte că mi‑a zis în timp ce o ajutam să se ridice. Purta o rochie fără spate şi curgea transpiraţia pe ea atât de tare, încât perlele de la gât deveniseră lune­coase. Cum nu aveam acetonă, am folosit diluant pentru vopsea ca să‑i şterg unghiile de la mâini şi de la picioare. Iartă‑mă, s‑a întâmplat ceva nasol la bar, mi‑a spus ea cu o voce slabă. Cât timp i‑am curăţat unghiile de la picioare, ţinând‑o de glezne, a privit necontenit pe fereastră, oftând adânc. I‑am băgat mâna pe sub tivul fustei şi, în timp ce o sărutam, i‑am simţit trans­piraţia rece de pe interiorul coapselor şi am început să‑i dau jos chiloţii. Cu picioa­rele larg desfăcute pe scaun, cu chiloţii spânzurând de laba piciorului, Lilly a zis că vrea să se uite la televizor. Tre' să fie vreun film vechi cu Marlon Brando, ceva de Elia Kazan. Sudoarea cu miros de floare de pe palme mi s‑a uscat cu greu.

— Ryū, tu ţi‑ai făcut morfină la Jackson, nu? Alaltăieri.

Lilly a luat din frigider o piersică şi a început să o cureţe. S‑a afundat în canapea, picior peste picior. Am refuzat piersica.

— Mai ţii minte cumva, era acolo o tipă roşcată, cu fustă scurtă? Stilată şi cu un fund super.

— Nu ştiu, erau trei japoneze, una cu păru' afro?

De unde stăteam eu se vedea în bucătă­rie. Pe mormanul de vase nespălate din chiuvetă, se târa un gândac de bucătărie. Lilly vorbea în timp ce se ştergea de sucul de piersici, care i se prelinsese pe coapse. Papucii îi atârnau în picioare. Vinişoare roşii şi albastre îi alergau pe sub piele. Întotdeauna mi‑a plăcut cum se văd prin piele vasele de sânge.

— Deci a minţit. A chiulit de la muncă, zicea că e bolnavă şi când colo ea se distra cu voi. Şi‑a făcut şi ea morfină?

— Ce, crezi c‑ar fi lăsat‑o Jackson? Ştii cum e el, că cică tipele n‑ar trebui să şi‑o traga‑n venă, prostii! Deci e de la tine de la serviciu? A râs întruna. A fumat cam multă iarbă şi a râs întruna.

— S‑o dau afară, ce zici?

— Da' n‑are căutare la clienţi?

— Păi cu fundu' ăla, cred şi eu.

Gândacul de bucătărie îşi băgase capul într‑o farfurie cu urme de ketchup. Carapa­cea îi era plina de grăsime.

Când storceşti câte‑un gândac ies din el sucuri de fel de fel de culori. Din ăsta poate că ar ieşi roşu.

O dată am storcit unul care se plimba pe o paletă de desen. Din el a ieşit un lichid violet strălucitor. Cred că s‑au amestecat în burta lui mică albastru şi roşu, pentru că violet nu aveam pe paletă.

— Şi ce‑a făcut Ken? S‑a întors cuminte acasă?

— A, a intrat, i‑am spus că nu e nici o gagică pe‑acolo şi l‑am întrebat dacă vrea să bea ceva. Da' n‑a vrut decât o cola, a zis că deja era trosnit. Ba chiar şi‑a cerut scuze.

— Ce tâmpit!

— Ăia care-l aşteptau în maşină au agă­ţat‑o pe una care trecea pe acolo, să fi văzut ce mai babă!

Urmele de fard de pe faţa lui Lilly luceau uşor. A aruncat în scrumieră sâm­burele de la piersică, şi‑a scos agrafele din părul vopsit şi a început să se piep­tene încet, cu o ţigară atârnându‑i în colţul gurii.

— Sora lui Ken a lucrat la noi, mai demult. O fată tare deşteaptă.

— Şi nu mai lucrează?

— Se pare că s‑a întors în ţară. Era de undeva din nord.

Şuviţele roşii şi moi i se răsuceau în jurul periei. După ce şi‑a aranjat părul bogat, Lilly s‑a ridicat de parcă îşi amin­tise ceva şi a scos dintr‑un dulăpior o cutie argintie în care se afla o seringă. A privit în lumină fiola maronie, verifi­cându‑i conţinutul, apoi a tras în seringă atât cât era nevoie şi, aplecându‑se în faţă, şi‑a injectat în coapsă. Piciorul pe care se sprijinea i‑a tremurat uşor. Probabil că înfipsese acul prea adânc, pentru că, după ce şi l-a scos, un firişor de sânge i‑a curs până spre genunchi. În timp ce‑şi masa tâmplele, şi‑a şters cu mâna saliva ce i se prelinsese din gură.

— Lilly, ştii că trebuie să sterilizezi acul ăla de fiecare dată!

Fără să‑mi răspundă, Lilly s‑a întins pe patul din colţul camerei şi şi‑a aprins o ţigară. O venă groasă i se vedea pe gât. Sufla uşor fumul afară.

— Ryū, îţi faci şi tu? Mai am, să ştii!

— Nu azi. Mai am şi eu, şi aştept nişte prieteni.

Lilly şi‑a întins o mână către măsuţa de lângă pat, a luat Mănăstirea din Parma şi a început să citească. Absentă, sufla fumul către paginile deschise, în timp ce urmă­rea rândurile cu privirea.

— Ciudată eşti, cum poţi să citeşti acum? am spus eu, ridicând seringa ce căzuse din raft şi se rostogolea pe podea. E foarte interesant, a răspuns ea cu limba îngreunată. Vârful seringii avea sânge pe el. Am intrat în bucătărie să-l spăl şi am văzut gândacul care încă se mai agita pe farfurii. L‑am mutat pe bufet şi, cu grijă să nu sparg vreo farfurie, l‑am strivit cu un ziar făcut sul.

— Ce faci acolo? m‑a întrebat Lilly în timp ce‑şi curăţa cu unghia sângele de pe coapsă. Vino puţin!

Era o voce foarte dulce.

Din burta gândacului a ieşit o zeamă galbenă. Storcit şi lipit de marginea bufe­tului, încă îşi mai mişca încet antenele.

Lilly îşi dădu chiloţii jos şi mă strigă încă o dată. Mănăstirea din Parma zăcea aruncată pe covor.

Transcris pro-bono douăzeci decembrie, an curgătoriu (încă) douămidouăzecişiunul. Trimis pro-bono la sighet-online.

Transcris de Valentin-Claudiu I. DOBRE şi Gheorghiţa N. Dobre din surse scrise şi internet