Obsesia tânărului Noguchi pentru Endless Helix pare a veni de la balaurii imenşi de hârtie larg desfăşuraţi în plan orizontal (din sărbătorile tradiţionale ale emigranţilor asiatici, în special chinezi din SUA). Maestrul Brâncuşi îi sugerează o abordare pe verticală cu specularea texturii şi coloritelor naturale, dar care nu ne apare atât de inspirată la artistul Isamu Noguchi (ceva mai bine în Endless Coupling 1957 oţel 3 elemente 55,9*33,8*24,8 cm, puţin mai neinspirat în The Spirit Flight 1969, pare ceva mai corect în Helix of the Endles 1985).

                La Brâncuşi sesizăm atât ideea de continuitate în timp (de aceea necesita o reprezentare verticală), cât şi permanenţa ideii originii (ca un fel de arbore al vieţii sau mai bine ca o construcţie coralieră verticală ori reprezentarea unui stol de păsări în ascensiune verticală).

                Nu ştim cum au petrecut (convieţuit) timp de şapte luni cei doi. Brâncuşi era un ursuz taciturn, ascet (un sihastru în mijloc de Paris, care se simţea mai în larg pe terenul de golf sau în parc, decât în mijloc de lume), simplu spre simplificator în modul său de viaţă (altfel spus nu ar fi achiziţionat ceva pe care îl putea confecţiona el însuşi, deşi nu ducea deloc lipsă de bani. Inclusiv saboţii de lemn îi cioplea singur).

                Între ei era o diferenţă de vârstă, dar Brâncuşi (care era dificil de înţeles în ascetismul său) probabil a sfârşit prin a-l considera drept copil al său spiritual (deşi avea un fiu natural cu o neozeelandeză, de a cărui soartă s-a preocupat ceva mai puţin şi datorită enormei distanţe dintre paris şi Noua Zeelandă). Oricum, la dorinţa de cunoaştere a tânărului bursier al noului Program de grant-uri al fundaţieiGuggenheim răspundea cu schiţe şi exemplificări probabil (vizualizare, gestică, prin materiale şi unelte cf. Chave). În final au sfârşit prin a se înţelege (chiar foarte bine)... Dar rafinatul Noguchi nu se va sfii să-l califice drept eminamente ţăran (aşa şi cum rămăsese de fapt), dar profund în înţelegerea deplină a sensurilor vieţii şi în modul său de esenţializare. Totuşi, oameni fini precum bunii săi prieteni l-ar fi descris ca Domn Ţăran (fiind şi Domn în adevăratul sens al cuvântului).

                Isamu Noguchi se dovedeşte deosebit de util în primirea oaspeţilor de limbă engleză (mulţi dintre ei amatori de chilipiruri), negociind probabil favorabil pentru maestru şi pentru că avea cunoştinţe despre cotaţiile de piaţă ale artei în SUA. Deci din punct de vedere financiar a fost o binecuvântare pentru B râncuşi (care în general crea replici ale lucrărilor sale, dar de multe ori practic alte lucrări în sine datorită tendinţei de esenţializare reducţioniste şi a finisării extreme, iar versiunile precedente –depăşite moral- pe acestea le vindea de fapt amatorilor de artă). Brâncuşi îşi fotografia lucrările (poate Noguchi putea să fi ştiut ceva de soarta lucrării The First Step) astăzi dispărută (posibil distrusă chiar de artistul român, care poate nu se mai regăsea în ea), căci The Cry  a dlui Noguchi ne apare superioară aparent naivului The First Step din 1913 (acesta exploatează formele naturale ale materialului şi e doar aparent naivă).

                De la Brâncuşi Isamu Noguchi învaţă tehnica utilizării formei (aspectului) şi texturii naturale a materialului de bază pentru sculptură (mai vizibil în alternanţa sobră de serpentinit verde şi roz cu marmură de Cararra din The Spirit of the Flight 1969, impresionantă posibil văzută pe viu şi nu în fotografie alb-negru) precum şi rafinamentul excesiv al super-finisării (isihastul Brâncuşi aducea piatra sau metalul prin şlefuire mecanică şi manuală la stadiul de adevărate blocuri de "perle". Manifesta o adevărată obsesie în acest sens, nu fără motiv, căci era un perfecţionist).

                Un francez (un om obişnuit oarecare), insistând pe ovoidismul Maestrului Brâncuşi şi pe cubismul lui Isamu Noguchi a insinuat odată şi o relaţie nenaturală între cei doi (dar presupunerea e greu de admis, dacă nu imposibilă), datorită ascetismului profund (adânc) lui Brâncuşi). Probabil că în acest sens relaţia dintre ei doi nu a depăşit stadiul unei atingeri epidermice, tactile (poate nici măcar atât ori destul de accidentale, datorită politeţii exagerat de respectuoase a d-lui Noguchi). Căci Brâncuşi este descris ca un om de o sobrietate şi austeritate monastică tibetană, în timp ce Noguchi e definit de un pozitivism şi o largheţe a deschiderii tip zen.

                Oricum, deşi extrem de vizionar în artă, Brâncuşi rămăsese esenţialmente ţăran, fapt ce i-a repugnat probabil la început mult mai tânărului, modernului, rafinatului, cosmopolitului Noguchi.

                Criticii de artă acceptă mai uşor difuzia temelor între cei doi (mai mult de la Brâncuşi spre Noguchi), între cei doi artişti existând practic o înrudire spirituală profundă (descrisă ca de tip mistic oriental asiatic).

                Credem că la început lipsa de comunicare ar fi fost ceea ce l-ar fi putut determina pe Noguchi să plece inoportun de la Maestru (Brâncuşi era taciturn până la exasperare), dar când artistul se pornea la treabă probabil tânărul examina secvenţierea realizării operei. Căci Brâncuşi era sobru şi în deschiderea gurii, ascunsă de o barbă îngrijită, dar şi în emiterea de sunete. Probabil că nu era pudic (pielea fiind veşmântul atribuit de Dumnezeu), dar nu putea manifesta indecenţă acolo unde nu era cazul.

                Noguchi avea prin dubla sa origine (japoneză şi britanică) o mare calitate: era extrem de polticos (chiar mai mult decât curtenitor) şi era înzestrat cu o enormă răbdare, căci Brâncuşi era precum un arici tăcut probabil şi uneori chiar respingător prin absenţa replicii . Menţionăm că mama dlui. Noguchi purta un prenume inspirat de stindardul leu al nei legiuni romane, în timp ce numele era germanic (nume regal la vandali, regăsit şi ca oiconim în România, în Hunedoara: Gelmar: să fi fost doamna Léonie Gilmore atât de sorginte germanică, cât şi de ascendenţă sarmatică ? Greu de spus. În Britania au fost aşezaţi sarmaţi, dar şi vagi resturi dacice ori daco-moesice. De nogai în Japonia nu avem ştiinţă. Probabil, antroponimul Noguchi vine de la Guchi, nu de la neamul nogaylor. Cum spune ardeleanul nostru: no,...apăi guchi... domnule dragă. Deci Guchi).

                Influenţele lor spirituale sunt  descrise de doamna Anna C. Chave ca predominant tibetană în cazul Maestrului Brâncuşi şi drept Zen în cazul Dlui Noguchi. Doamna Chave scrie că amândoi stăpâneau tehnica lemnului şi turnarea şi finisarea metalelor, dar Noguchi nu stăpânea piatra precum Maestrul Brâncuşi (Dânsul învăţând bine armonizarea texturii şi coloritului natural în ambele coloane: granitica Helix of the Endless 1985 de 500 cm şi alternanta în colorit roz pal-verde deschis în Spirit of the Flight din 1969 238,8*14,6*14,6).

                Există o replică în lemn de stejar a Coloanei Infinitului în SUA (Endless Column, 1918, varianta 1, 203,2*25,1*24,5 cm, MMA NY donaţie din partea Dnei Mary Sisler), dar probabil ceea ce Brâncuşi considera ca doar o "proptea" de tindă a unei case franceze părăginite a ajuns în SUA ca monumentală operă de artă. Oricum, era din stejar masiv şi în fotografia lui Brâncuşi din 1925 acea versiune apare pe un piedestal de piatră albă (marmură ?). fiind destul de înaltă, Iar Brâncuşi era un şlefuitor obsedat de perfecţiune şi simetrie şi de linii perfect drepte sau perfect curbilinii. Versiunea din 1918 nu avea o bază (deşi colecţionarul John Quinn îşi dorea şi a solicitat, dar Brâncuşi îi explică în scris  cum că practic coloana serveşte în sine ca o bază sau o proptea într-o locuinţă individuală. Iar răbdătorul Quinn îl întreabă dacă o cumpărat o proptea -un stativ-, ori o operă de artă. Dar în final, tot la muzeu a ajuns... probabil prin moştenitoare, care nu avea poate ce sprijini în casa sa).

                Evident, antroponimul Chave e doar o coincidenţă omonimică şi cu H. Chavez şi cu M. Ciuvică. Nu ? Oare ? Căci pe niciunul din ultimii doi menţionaţi nu îi cheamă şi Anna....

                Scris unsprezece octombrie 2021, trimis la sighet-online, cu uşoare revizii în data de doisprezece.         

     Scris de Gheorghiţa N. Dobre şi Valentin-Claudiu I. Dobre din surse scrise şi internet