Posibile rămăşiţe de nume proprii traco-geto-dace (...incerte, totuşi)? Imprimare 263 Afişări
Scris de Valentin-Claudiu I. DOBRE   
Sâmbătă, 10 Aprilie 2021 07:56

În secţiunea despre limba geto-dacilor întocmit de savantul I.I. Russu, cuprins în D, etc.-IR I, Ed. Acdemiei R.P.R., Buc., 1960, pag. 262- (probabil) pag. 267, apare scris, cităm: <Din limba daco-geţilor se păstrează până azi, în Dacia, numai numele unor râuri (dar niciun nume de localitate ori perrsoană… Acestea sunt numele cursurilor principale de ape din teritoriul fostei provincii romane Dacia,… al cărui vocalism însă arată că ele au trecut la noi prin intermediul slav, vocala a fiind schimbată în o (fenomen care ar fi contrar foneticii istorice a  limbii române)>.

 Nu putem contrazice părerea eminentului savant; totuşi speculăm asupra unor posibile coincidenţe (nimic n-ar fi întâmplător, ori parafrazându-l pe Jonathan Safran Foer: <Totul e iluminat>…

 În esenţă, plecăm de la ipoteza comutativităţii dintre antroponime, nume de zeităţi şi denumiri toponimice, căci aşa cum scrie I.I. Russu în paragraful de limbă, cităm: <numele proprii de persoane, triburi, zeităţi, localităţi şi elemente geografice… cunoscute… constituie, în schimb, un material lingvistic valoros prin faptul că initial, toate numele proprii erau elemente lexicale, cuvinte din limba curentă, vie, deci ele înşile fragmente de limbă> (Op. citată, pag. 261).

Astfel, Sofocle atestă în seria Oedip rege (FHDr I, pag. 19), în Fr. 547 (din tragedia Triptolem), antroponimul Charnabon (<Şi Charnabon, care în timpurile de faţă domneşte peste geţi>)… Sofocle a trăit între anii 497 î.e.n.-405 î.e.n., deci persoana care purta antroponimul îi era probabil contemporană… Plecând de la ipoteza că atenianul Sofocle, strateg între anii 441-439 î.e.n. nu era de origine cretană şi că informaţiile sale sunt demne de crezare, încercăm să asociem antroponimul Charnabon cu oiconimul medieval Cărvuna (Cavarna), puţin mai la est de Balcik.

Prin metateză, Charnabon ar fi devenit slavo-românul Cărvuna (în slavă Cavarna), probabil retransmis prin toponime diverse. În România, oiconimul Cărvuna ar fi fost preluat (incert totuşi) în oiconimul Târgu Cărbuneşti din Gorj... Probabil pe acelaşi principiu, de retransmitere comutativă... Probabil din sensul de <aşezat, propice, călduros> ? Incert...

La fel, oiconimul antic Amutrum situat în bazinul râului Ordessos (50 grade; 44 grade 45 minute la Ptolemeu, FHDr I, pag. 647) ar fi devenit prin contracţie poate Motru (oraş, râu, localitate: Motru Sec), prin intermediar slav (trecerea lui u în o) ? Nu intuim sensul etimonului de bază...

Alt antroponim getic (poate şi tracic) ar fi fost Dapyx (FHDR I, pag. 675, 677) pe care îl regăsim poate genealogic în numele unui rege al Bosniei, Stjepan Dabisa (rege între 1391-1395), fiul ilegitim al regelui Ninoslav Kotromanic. Ori poate şi în antroponimul românesc Dabija ? Incert, totuşi... Sensul ar fi de puternic, tare, ferm, conform elementului lexical –dava ?

Antroponimul regal getic din Sythia Minor Zyraxes (FHDr I, pag. 677), precum şi hidronimul Zyras (actualmente Batova, râuleţ care trecea prin anticul Dyonosopolis FHDr I, pag. 399), au devenit ca antroponim Zurazis (articolul "Atestările numelui regal Decebal şi a etnonimului dac de-a lungul timpului", diplomă militară de la Muzeul din Sofia, istoric Nicolay Sharankov), contractat poate în oiconimul Giurgiu ? (regăsit şi ca antroponim)... ? Un Djuradj (George) e unul din  fiii regelui Bosniei Stjepan Ostrojic (1418-1420) şi nepot al banului, ulterior al regelui Stjepan Tvrtko I (153-1391) cu Doroteja (Doroslava), fiica lui Ivan Sracimir al Vidinului şi al Anei Slava Bassarab (conform site:  http://genealogy.euweb.cz/balkan/balkan.html).   Incert, totuşi... deşi şi Batova pare getic (tracic) la origine... actualmente râuleţ în Bulgaria. Zyraxes ar fi evoluat mai degrabă spre Giurăscu (care poate deriva şi din Durostorum, via forma albaneză sau kosovară Durrës –prin intermediar sârb ?-; dar forma sud-dunăreană Zurazis ar fi putut evolua spre Djuradj, devenit George. Atunci, Sfântul George (Gheorghe) născut la Dióspolis (în ~270 e.n. Palestina, d. 303, înmormântat la Lod/în vechime Lyyda/Dióspolis, sanctificat în 494) pare a avea origini getice sau poate tracice… Ciudat că numele roman al localităţii poate fi văzut ca o expresie pentru o aşezare de veterani daci  (bizantin dai,= daci, poate ca diói ?), deşi cam incert. Nu cunoaştem dacă e vreo legătură între anticul Dióspolis şi Dii (numele românesc al Vidinului). Opinia noastră că Sfântul Gheorghe era mai degrabă trac sau cel mult poate moesian, dar doar după tată, căci după mamă trebuie să fi fost evreu nazarinean… (Vorbim de Palestina). Asociindu-l cu părâul, ataşez elemtului lexical de bază sensul de <curat, limpede, pur> ? O apă care curgea printr-un ţinut nisipos, drenant ?

                Şi despre Împăratul Filip Arabu, Virgil P. Andronescu în <Comunele Daciei romane>, Tipografia Ovidiu, Constanţa, 1905 scrie (preluând o informaţie sau o supoziţie de la B.P. Haşdeu din lucrarea Bassarabi) pag. 88, că ar fi avut ascendenţă dacică, fapt despre care nu avem cunoştinţă de a fi atestat  sau confirmat de alte surse. El ar fi mai degrabă cu ascendenţă macedoneană, dintre macedonenii introduşi de Alexandru cel Mare în Egipt şi Siria (Xenopol- pag. 264). Este adevărat că şi Xenopol  menţionează Britania, Siria, Noricum, Panonia printre provinciile unde am regăsi şi soldaţi <natione dacus> (Xenopol, pag. 34), fapt ce i-ar fi prilejuit lui B.P. Haşdeu numita supoziţie…

                Acum şi un nume roman, al consului Cornelio Frontonis (Fronto) născut la Cirta/Constantine Africa (Algeria) în 100 e.n.- decedat 169 e.n., cu un corespondent antroponimic în provincia Dacia prin M. Claudius Fronto, legatus augustae praetore al Moesiei Superior şi al celor trei Dacii la 169, numit de Marcus Aurelius şi probabil rudă cu Cornelio Fronto. Să fie antroponimul al unui politician maghiar cunoscut corespondent cumva ? Incert, totuşi.

Plecând de la observaţia savantului I.I. Russu, că < toate numele proprii erau elemente lexicale, cuvinte din limba curentă, vie, deci ele înşile fragmente de limbă>, conchidem că avem de fapt rămăşiţele elementelor lexicale din graiurile antice, cu acelaşi sens ca şi cel antic... şi nu neapărat descendenţi din personajele din vechime, ceea ce ar fi o imposibilitate majoră.

                Ar fi poate şi altele, dar nu mai insistăm acum...

Toate acestea sunt presupuneri, bazate pe unele coincidențe fonetice... Ele trebuie tratate cu destulă reticenţă... 

Scris de Valentin-Claudiu I. DOBRE şi Gheorghiţa N. Dobre din surse scrise şi internet

 


Share
Ultima actualizare Luni, 12 Aprilie 2021 08:15