Proza scurta: Între mine şi cer, un albastru (autor: Crina Voinaghi) Imprimare 2114 Afişări
Scris de Crina Voinaghi   
Marţi, 13 Septembrie 2016 07:43

Sunt mic şi vreau să ajung mare. Pentru toate lucrurile fabuloase pe care le voi face. Voi merge pe Saturn, ba chiar pe Jupiter şi Pluto în ultimă instanţă, voi salva urşii Koala de la dispariţie devenind astfel preşedintele lor, de fapt, voi deveni preşedintele planetei şi voi suprima complet şi ireversibil somnul de după-amiază, promulgând ca obligatorie îngheţata la fiecare masă. Voi prelungi programul de desene animate, mai ales voi anula ceasul care ne spune când e vremea de culcare şi voi desfiinţa serviciul lui mami şi al lui tati. Şi să nu uit: voi descoperi o jucărie nouă, interesantă şi dorită de toţi ceilalţi ţânci pe care o voi avea doar eu.
 
            Mama îmi spune tot timpul că mult prea repede cresc,
 
dar ce ştie ea, mă mai măsoară din când în când, îmi pune supa prea fierbinte şi nu are niciodată cartofii piure gata la timp. Mă îmbracă dimineaţa căscând în timp ce eu îi povestesc de planurile mele măreţe, ea mă aprobă la început după care pune totul pe rapid şi nu e niciodată mulţumită de ritmul în care decurge îmbrăcarea. Eu încerc să mă arăt cât mai spiritual şi în cele din urmă mă trezesc cu o palmă total neaşteptată:
 
Hai mai repede, tu ai impresia că cinci ani nu mi-au fost suficienţi de îmbrăcat şi dezbrăcat?! Învaţă să te îmbraci singur! Mai trebuie să mă pregătesc şi eu şi mă aşteaptă  o tonă de lucru la serviciu!
Eu aş întreba cât e o tonă dar ştiu deja din experienţă că dacă întreb ceva, orice, după o palmă, sigur o primesc şi pe a doua. Apoi poate încep să plâng şi ziua mea e ruinată. Atâta scandal din cauza unor haine pe care am putea să nu le mai schimbăm şi gata. Ar fi mult mai simplu să merg la grădiniţă în pijama, nu înţeleg în ruptul capului de ce trebuie să dau tot jos că doar tot acolo ajung seara, la aceeaşi pijama cu trenuleţe şi porcuşori. Am întrebat-o pe mama dacă porcuşorii merg cu trenul dar mi-a spus că nu. Eu cred că da, doar că dintr-un motiv pe care nu îl înţeleg acum, mama nu vrea să îmi spună. Aşa că, atunci când apare tata, mirosind a benzină şi a cârnat prăjit îl întreb pe el:
 
Tati, porcuşorii merg cu trenul?
Nu, hai, uite ce ţi-am adus şi apoi mergi repede la culcare. E vremea de somn.
Dar nici un ochi nu vrea să se închidă, protestez eu şi mai ţopăi o vreme în jurul lui încercând să-l provoc la luptă dreaptă. Dar nu reuşesc decât să-l enervez şi iar risc o palmă.
Ia mai du-te, măi copile! Irinaaa, hai ia-l de pe mine, că nu mai pot. N-am făcut duş ca lumea de o săptămână, am mâncat doar conserve, ce să mai vorbesc de somn!
Răzvan, ia treci tu la culcare, strigă mama şi mă conformez, oricum tati mă înţeapă groaznic cu barba şi nu-mi plac cârnaţii.
Ţuşti în pat. Mă prefac doar că dorm când vine mama să mă învelească. După ce iese din cameră, pentru că nu mi-e somn, îmi aranjez plapuma în diverse moduri, făcând din ea munţi, cascade, monştri, dinozauri gata de atac, păduri pline de surprize, iar când sunt teribil de încântat deschid ca un taifun uşa urlând:  „Uite un munte ce seamănă cu Luna!!” Bineînţeles că fug tot atât de repede înapoi când dau de ochii mamei mele care scapără: „Tu de ce nu dormi la ora asta, copile?”
 
Păcat. Nu ştie ce pierde. Muntele acesta e plin de tuneluri care te pot duce chiar şi până la Polul Nord. Aşa că mă întorc în pat şi adorm visând sănii trase de câini albi care seamănă cu Fifi al meu de pluş iar la un moment dat în noapte distrug calea de acces spre Polul Nord pentru că mi se face atât de frig de parcă aş fi acolo. Trag plapuma pe mine şi renunţ de bunăvoie la vise.
 
Ceea ce vreau să vă povestesc s-a întâmplat într-o sâmbătă. Îmi place foarte mult sâmbăta, de fapt e ziua mea preferată. După duminică. Mama e foarte ocupată, ba dă cu aspiratorul făcând un zgomot infernal iar eu fug să mă adăpostesc într-o altă cameră chipurile pentru a nu mai auzi aspiratorul, ba se apucă să scoată toate oalele de prin dulapul din bucătărie, făcând acelaşi zgomot şi atunci eu iar mă închid în cameră. Sunt singurele momente când nu mă ia la rost, pot să fac ce îmi trece prin minte. Nu-mi deschide uşa cu orele. Iar eu sunt liber. Când apare în sfârşit în cadrul uşii e atât de obosită încât chiar dacă am făcut vreo năzbâtie nu are chef de ceartă iar eu sunt mort de foame.
 
În sâmbăta asta de care vă spun mama era supărată, habar n-am de ce, dar ştiu că era, poate chiar a plâns, nici asta nu pot să spun cu siguranţă pentru că se ascunde de mine. Eu aveam în minte să construiesc un oraş din tot ce aveam în cameră, cu poduri, clădiri înalte şi pieţe de alimente. Însă mama, ca niciodată, a zis că mergem să ne plimbăm. Sâmbăta, când  ea avea atâta treabă! N-am protestat prea tare, am cerut doar să-mi cumpere o căsuţă de jucărie dacă tot mergem şi a spus da! Ciudat. Avea ochii roşii şi nu s-a dat cu ruj. Am întrebat-o pentru că nu mai eram sigur de nimic:
 
Mama, ce zi e azi?
Sâmbătă, mi-a spus ea.
Nu avem azi treabă? De ce plecăm de acasă?
Nu azi, dragule. Nu azi, mi-a spus încet.
Şi s-a întors să nu o văd că vrea să plângă.
 
Mama, tu plângi acum?
Nuuuu, nici vorbă, mi-a spus ea trăgându-şi nasul, mi-a intrat cred ceva în ochi.
Hai să zicem. Deşi nu ştiu de unde spune ea că îi intrase ceva în ochi, nu erau nici musculiţe, nici ţânţari, nici alte insecte care s-ar fi putut rătăci prin ochiul cuiva.
 
Mama, pisicile astea de la scara blocului are pui?am întrebat-o eu zărind o pisică neagră.
Te doare ceva?
Nu, şi un zâmbet firav a apărut pe faţa ei. Corect se spune „au pui”.
Bine, atunci mergem să-mi cumperi căsuţa?
Mergem până la Grădina Morii să ne uităm puţin la apă şi să ne plimbăm.
Şi pe urmă nu a mai spus mare lucru. Eu am încercat să o provoc, ba chiar m-am oferit să-i povestesc Vrăjitorul din Oz. A fost odată…şi…şi… omului de tinichea nu îi era frică pentru că era făcut din ţeavă dar lui Dorothy îi era pentru că era făcută din piele. Odată ce pornesc o poveste e greu să mă mai opresc, îmi plac lucrurile bine făcute, poveştile duse până la capăt, nu suport să rămână ceva neterminat. Dar ea rămânea tăcută ori îmi răspundea monosilabic. Aşa că m-am plictisit. Am uitat până şi unde mergem.
 
Mama, ce facem aici?  am întrebat zărind intrarea în parc.
Ne plimbăm, nu ţi-am spus? a zis ea puţin enervată dar nu am luat-o în seamă.
Am început să alerg înspre tobogane, încântat ca de fiecare dată când eram acolo. Nu erau prea mulţi copii în acea zi, îmi aduc aminte că mi-a plăcut foarte mult, aveam jocurile doar pentru mine nu ca de altă dată când trebuia să aştept. Aşa că nu mi-a venit să plec prea repede. Mama mă tot striga, eu mă făceam că nu aud, până când vocea ei a avut acea sonoritate de „acum, că de nu…” Am părăsit locul de joacă cu regret.
 
Bună ziua, ce faceţi?  am auzit cum mergem tulburat şi îngândurat pe malul Izei.
Eram cu 2 paşi în faţa mamei mele care se uita doar la apă. M-am gândit că poate voia să se apuce de pescuit, ca bunicul meu care mă punea să stau nemişcat lângă apă în timp ce pescuia, ca să nu îi sperii peştii. Atât mi-ar mai lipsi!
 
Bună ziua, am auzit-o şi pe mama.
Era o doamnă cu care putea vorbi mult şi bine, aşa că m-am dus pe malul apei, bineînţeles după ce am auzit-o strigând să fiu atent pentru că … şi pentru că … şi am început să caut pietricele cu care puteam face broscuţe. Mi-am adus aminte un cântec în spaniolă pe care îl învăţasem cândva mai demult, la grădiniţă, de la Dora cu care mă mai băteam uneori şi care avea părinţii plecaţi în Spania. Era singura fata cu care vorbeam. Am început să-l cânt tot aruncând cu pietre în apă când am auzit-o pe mama, care terminase repede de tot discuţia şi iar îi intrase ceva în ochi. Ba chiar şi răcise, îşi tot sufla nasul.
 
Cum se numeşte cântecul? m-a întrebat lăsându-se jos lângă mine, cum făcea când avea să-mi spună ceva important.
Nu ştiu. Care? am întrebat-o eu făcând pe prostul.
Acela pe care îl cântai. Şi eu vreau să-l cânt.
Dar tu nu ştii spaniolă!
Nici tu, a zis cu o urmă de zâmbet.
Dar eu ştiu cântecul, şi am continuat înlocuind unele cuvinte pe care le uitasem cu câte un „uuuu” prelung, ca de lup.
S-a tot uitat la apă în timp ce eu am aruncat în râu toate pietrele existente în zona noastră şi au fost multe, doar eram pe malul Izei!
 
Mama, hai să mergem, eu m-am obosit, i-am spus. Şi era un caz de care nu-mi mai aminteam pentru că de obicei ea era cea care îmi întrerupea jocul.
Mai stăm puţin, uite, hai să ne aşezăm pe o bancă.
Dar mi-e foame rău, am spus, simţind că mă apucă plânsul dacă o mai ţinem mult aşa.
Hai să-ţi dau ceva, mi-a zis şi a scos din geantă o pungă de pufuleţi.
Şi asta numeşti tu mâncare? am protestat eu, dar mama nu mai era atentă la mine, orice aş fi spus, aşa că mi-am luat pufuleţii şi, bălăngănindu-mi picioarele, am început să-i molfăi.
Auzi, mama, nu m-am putut abţine, cu gura plină de pufuleţi, crezi că azi mai mâncăm ceva? Zău, tu crezi că facem ceva cu pufuleţii ăştia? Burtica mea spune că îi e foame.
Mama nu spunea nimic, dădea doar din picior şi se tot uita la ceas, aşa că  m-am lăsat păgubaş şi mi-am văzut mai departe de pufuleţi.
 
Măcar dacă îmi luam bicicleta… Tu ştii că Zâna Măseluţă aduce bani? Mie mi-a căzut un dinte şi nu mi-a adus… Tu ştii de ce? Uite, eu pot să număr toate căsuţele păsărelelor de aici. Tu poţi? Aici sunt 3. Mai încolo se mai vede una, pot să mă duc să le număr?
Ea a rămas tot aşa, cred că număra căsuţele sau îşi amintea câţi bani i-a lăsat ei Zâna Măseluţă.
 
Mama? Ai numărat?
Ce să număr?
Căsuţele de păsărele. Pot să merg să le număr eu?
Du-te, a zis într-un final, dar ai grijă, nu merge prea departe, doar pe alee, şi s-a pierdut iar undeva în numărătoare. Dar eu o s-o ajut. Aflu eu câte căsuţe sunt!
Am lăsat restul de pufuleţi pe bancă, am băut dintr-o sticlă cu apă ce mi-a întins-o mama şi am plecat în expediţie. Cunoşteam oricum toate aleile parcului, fiecare copac şi fiecare curbă, normal că ştiam şi locul căsuţelor de păsărele doar că nu le numărasem până acum. Am început cu voce tare 3, 4, încă una, 5, 6, 7 ... aaaa ... 8,9, am trecut val vârtej de ultima curbă şi pac!     M-am izbit de cineva mare, da mare de tot, cred că avea vreo 2 metri şi era îmbrăcat în negru de sus până jos. Am căzut pe spate şi când m-am uitat în sus şi am văzut namila aplecându-se spre mine am început să urlu. Urlam fără să mă opresc, zici că m-ar fi tăiat, dar mă speriasem rău de tot şi mă gândeam că mama mă va certa pentru că mi-am murdărit pantalonii cei noi aşa că am zis că aş putea să urlu şi pentru asta preventiv.
 
Namila, care semăna cu Căpcăunul din Motanul Încălţat a încercat să se apropie să mă ridice, dar eu nu mă opream din urlat. Ştiu, e cam aiurea, dar asta s-a întâmplat. Tipul era încurcat, nu mai ştia ce să facă şi asta era puţin amuzant dat fiind că era atât de înalt încât putea să atingă căsuţa păsărelelor de deasupra noastră. M-am oprit din urlat, el a răsuflat uşurat şi a încercat să mă ridice. Dar m-am ridicat singur, înspăimântat că avea să mă mănânce şi parcă nu prea voiam, aveam o numărătoare de terminat. Şi de spaimă nici nu mai ştiam la ce număr am ajuns. 8?  9?  10?
 
Ai păţit ceva? am auzit namila întrebându-mă.
Am luat repede un băţ de pe jos şi am sărit în picioare atât de sprinten încât namila a fost debusolată şi s-a dat un pas înapoi.
 
En garde, am strigat, amintindu-mi de o pisică războinică pe care o aveam acasă şi care striga aşa atunci când îi roteai  o mână. Am început să mă agit pe lângă el cu băţul în mână: Hai, Căpcăunule, îndrăzneşte doar şi te fac arşice! Sabia mea e legendară şi are puteri ascunse, te fac una cu pământul cât ai zice peşte!
Nu a zis peşte. M-a lăsat să mă agit aşa o bucată de vreme după care s-a apropiat şi m-a mângâiat pe cap dezarmându-mă total. Am vrut să îl tai cu sabia mea cu superputeri dar nu am mai putut în faţa unei dovezi de afecţiune atât de clare. Am lăsat jos sabia şi mi-am ridicat iar privirea spre el.
 
Tu ştii câte căsuţe de păsărele sunt în parc?
Nu, am auzit o voce ca de tunet, vai, sigur era Căpcăunul şi eu am lăsat garda jos şi n-ar fi trebuit. Mă pregăteam să încep iar dansul meu nebunesc cu sabia când a completat : Vrei să te ajut să le numeri?
Mi-am adus aminte că mama îmi spusese să nu vorbesc cu străini, dar va înţelege, sper, că el nu e un străin, e Căpcăunul şi trebuie să îl pun la pământ cu sabia mea magică, dar acum avem de numărat nişte căsuţe aşa că i-am amânat execuţia şi l-am întrebat:
 
Vrei să mă ajuţi?
Da, uite, hai să începem de aici, am auzit vocea care mă înfiora.
Aici sunt 2, uite, una acolo sus în copacul acesta iar cealaltă acolo unde se vede veveriţa…Veveriţă!!
M-am bucurat şi am văzut namila zâmbind. Nu mai semăna cu Căpcăunul atunci când zâmbea, era doar o namilă îmbrăcată în negru, cu păr ciudat şi cu un zâmbet pierdut pe la colţuri.
 
N-ai o nucă la tine? l-am întrebat. Cu o nucă, sau mai bine două, am putea să o aducem jos la noi. Ai mângâiat vreodată o veveriţă? Are blana ca pisicile? am început eu tirul de întrebări uitând, zic eu repede, că acum 2 minute era să fac pe mine de frică din cauza lui.
Nu am nicio nucă, sunt alergic la nuci. Iar veveriţele nu prea stau să le mângâi ca pe pisici. Câţi ani ai?
Dar la toamnă mama zice că fac 6 şi voi merge la şcoală.
Fain… şi nu mai era deloc înfricoşător.
Când am ajuns cu numărătoarea la 10 o văd pe mama venind într-un suflet şi apucându-mă de mână. M-am speriat, aşa face când urmează să o încasez.
 
Ţi-am spus să nu te îndepărtezi prea tare! m-a scuturat ea de mână.
Dar mama…
Şi nici să vorbeşti cu străinii…
Mama ta are dreptate, s-a amestecat în discuţie namila. Îmi pare rău, e tare simpatic, a mai spus el şi iar i-a apărut pe chip zâmbetul acela care îl făcea să nu mai fie căpcăun.
Nu-mi amintesc să-ţi fi dat voie să vorbeşti cu el, i-a spus mama aproape în şoaptă Căpcăunului. Nu aşa ne-a fost înţelegerea, a mai spus ţâfnoasă şi m-a târât spre ieşirea din parc, lăsându-i altcuiva şansa de a-l doborî.
Mi-am întors capul şi l-am văzut cum rămăsese pe loc, mare şi trist ca o statuie de căpcăun şi  mi-a părut rău că va apărea cineva care îl va omorî, aşa că i-am făcut cu mâna. Mi-a făcut şi el cu mâna, nemişcat.
 
 -  Mama. Dar acum pot…
 
-  Nu mai poţi nimic! mi-a tăiat scurt vorba şi nu am mai insistat, nu avea rost, las’ că data următoare le număr eu bine de tot. Fugeam puţin după ea, avea pasul acela mare, de luptă.
 
Spre mirarea mea, nu ne-am dus acasă, am mers la bunica. Eu nu mai conteneam cu întrebările aşa că, la intrarea în scară, mama s-a oprit:
 
Eu şi tati vom pleca o vreme. Mergem să muncim puţin mai departe de aici să avem bani să cumpărăm jucării şi mâncare.
Cât de departe?
Destul de departe. Îţi arăt imediat pe harta. Se numeşte Madrid şi e capitala Spaniei, e un oraş mare.
Şi eu vreau să merg! Îmi plac oraşele mari. Are multe clădiri şi biserici şi….
Au, ţi-am mai spus. Nu se poate, m-a întrerupt mama, nu acum, acum vei rămâne cu buni o vreme iar dacă eşti cuminte, ne vedem de Crăciun.
Dar până la Crăciun mai este mult, am zis eu gata să izbucnesc în plâns.
Nu mai e aşa de mult. Uite, acum e luna mai, mai sunt câteva luni şi gata. Iar la toamnă mergi la şcoală.
Şi tati pleacă?
El e deja acolo, hai să te duc la buni, trebuie să-mi pregătesc şi eu lucrurile, mâine plec.
Nu vreau, nu vreau, am început eu să plâng pe bune, buni e bătrână şi cei bătrâni mor iar eu voi rămâne singur şi o să mor şi eu de foame sau de frică atunci când o s-o văd cum moareeee! am încheiat eu tirada urlând.
Ce prostii vorbeşti! m-a scuturat de mână. Nimeni nu moare. Noi plecăm puţin de tot, cât baţi din palme şi venim înapoi.
Bunicu mă pune să merg cu el la pescuit şi să stau în linişte!
Hai, te rog, fii băiat cuminte, hai să vezi ce ţi-am luat la buni. Şi ţi-a pregătit nişte grătare cu cartofi pai. O să-ţi trimit multe lucruri frumoase de acolo, o să vezi şi o să venim repede înapoi. Hai, te rog, nu plânge, a zis ea neascultându-şi sfatul şi lăsând două lacrimi să-i curgă pe obraji.
Mie mi-a mai venit inima la loc când am auzit de grătare, aşa că am început să urc scările tot trăgându-mi nasul.
 
Hai să te şterg, a zis mama, nu fi supărat, să vezi ce faină căsuţă ţi-am luat la buni!
Serios? am întrebat eu, impresionat de noutate şi cu promisiunea grătarelor în cap.
Când am intrat la buni mirosea regeşte a carne prăjită, mie îmi era o foame de lup, dar am fugit în camera din spate unde erau întotdeauna surprizele. Mi-am regăsit jucăriile, erau toate acolo, şi hainele, bunicu stătea pe pat şi se uita la televizor la unul din filmele lui în care toţi semănau.
 
Trebuie să mergem la tuns, l-am auzit spunându-mi,  ţi-e cam mare părul.
Mi-am dat cu mâna prin păr, da, cred că era cam mare şi am mers în cameră unde mă aştepta o cutie imensă cu o casă ce se desfăcea, etalându-şi cele 3 camere şi bucătăria.
 
Uauuu, nu m-am putut abţine!
Am început să o desfac, uitând de foame şi de faptul că trebuia să stau la buni. Si că mama avea să plece.
 
La masăăăă! am auzit-o pe buni cum strigă, dar eu eram deja pierdut în camerele casei mele noi. Ţi-am spus să nu i-o dai încă, putea să mănânce şi pe urmă…
Da, sigur, şi să înceapă să plângă.
Poi da, că tu acum îi spui, în ziua când pleci. De ce nu i-ai spus mai repede? Normal că plânge, ce ai vrea să facă?
Nu fi melodramatică, te rog, ştii că dacă aş avea de ales nu aş face asta. Dar nu am. Iar el are doar 5 ani, nici nu îşi dă seama ce se întâmplă.
Mai încet, a zis bunicul, voi două nu înţelegeţi…
Ba tocmai, că înţeleg, a sărit bunica, într-o şoaptă răstită şi închizând uşa de la cameră.
Mi-am văzut mai departe de căsuţa mea şi după ce am instalat-o am fost foarte mândru de ea. Dar la un moment dat mi-a trecut brusc prin minte că poate mâncau fără  mine. Am deschis uşa de la cameră, nu se mai certau, mama şi bunica răciseră amândouă iar bunicul stătea mai departe în faţa televizorului. În faţa lor, în picioare, stătea namila din parc. Am luat iar poziţia en garde şi am întrebat îngrijorat :
 
Unde-s grătarele?
Mâncăm imediat , a zis bunica pe un ton grav.
Nu am apucat să-ţi spun, pe mine mă cheamă Ionuţ, a spus namila cu o voce de tunet mic.
Hai cu mine, a zis bunicul ridicându-se, să vezi ce bune au ieşit ! Lasă, toate trec, noi să fim sănătoşi!
Ionuţ e fratele tău, a zis repede mama, tati al tău e şi tati al lui Ionuţ, o să mai vină să te ia la plimbare cât timp lipsim.
Eu aş zice să ne mai gândim, a spus bunica, Ionuţ are multă treabă, e în clasa a XII-a, poate nu are timp de joacă. Şi în plus dacă tot vrea să se joace cu copilul trebuie să îşi ia nişte tricouri mai puţin înfricoşătoare, fără cranii şi …să se tundă ! nu a mai ştiut buni ce să spună.
Lasă, mamă, că lui Răzvan nu îi e frică de el, nu?
Dacă asta deranjează, pot să îmbrac şi altceva, a zis namila Ionuţ. Dar vreau să îmi petrec timpul cu fratele meu. Nu de multă vreme am aflat că am un frate.
M-am uitat la el încercând să-mi dau seama ce vrea să spună dar am renunţat repede, o să mă gândesc mai târziu ce înseamnă « frate ».
 
Hai, la luptă, bunicule,  m-am întors spre el imitând câteva mişcări văzute la  desene   Iar eu nu sunt sănătos, sunt bolnav. Am o raţă măcăită în burtă, un ceas în gât şi un tablou sub pleoapă. Cred că de aceea mă doare în colţul inimii.
Poate de aceea, dar mâncăm un grătar şi ne trece. Noi doi, suntem nişte supravieţuitori !
Suntem, bunicule, am spus îngândurat, doar că te rog să nu mă mai iei cu tine la pescuit. Sau îl iei şi pe Ionuţ, am mai spus privindu-l încântat pe noul meu partener de joacă.
Bunicul a zâmbit,  namila care se numea Ionuţ şi frate a schiţat o jumătate de zâmbet şi am ştiut că totul va fi albastru, culoarea mea preferată.
 
 
 
Crina Voinaghi (n. 1977) are un masterat de Literaturi Francofone în cadrul Universităţii Babeş-Bolyai şi este în prezent profesoară de limba franceză la Colegiul Naţional "Dragoş Vodă" din Sighetu Marmaţiei.
A debutat în anul 2014 în cadrul concursului de debut literar Incubatorul de condeie cu proza scurtă "Vise cu dinţi".
A publicat în Revista de Povestiri "Amintire cu bunici" şi "Roz de martie", texte alese de scriitorii T.O.Bobe şi Adrian Şchiop, cu ocazia concursurilor trimestriale din 1 martie şi 1 iunie 2016.
Scrie proză scurtă pentru că nu are timp de scris romane.
(Prezentare facuta de Nicolae Scheianu)
 
Detalii
Scris de Crina Voinaghi
Publicat: 08 Septembrie 2016 pe ecreator.ro

Share
Ultima actualizare Marţi, 13 Septembrie 2016 07:51