Zilele trec, se întind dincolo de colivii, de zmeii uriași. 

Ne ștergem de lacrimi, ne udăm dragostea. 

Cumva nici o lume nu are să încapă în toate hărțile care s-au rupt.  

Trăim fiecare dimineață ca niște fluturi care tremură. O dragul meu, moartea lor e frumoasă,  când te gândești că-n atât de puțin timp  au zborul netulburat.  

Alte mișcări în care ne lăsăm pierduți, inima continuă să bată. 

Suntem întunericul în care Dumnezeu și-a deschis ochiul.   

Ne privim aripile perfect întinse, în timp ce viața ne desface de temeri. 

Suntem mărul care cade și face pământul să plângă.    

Nu mai contează cât de rece s-a făcut afară. Cine privește peste fereastră când sângele transpiră sub piele. Suntem visul care se întâmplă și nimeni nu-și amintește nimic. 

Într-o zi voi ajunge în fața ta. Îți voi strânge toate cuvintele nespuse, tot ce ai apucat să gândești.  

 

Autor: Antonia Luiza Zavalic Dubovici