„Batrahomiomahia” sau („Bătălia broaștelor cu șoarecii”) lui Homer, „Don Quijote” a lui Cervantes şi alte cȃteva opere literare care au strǎbǎtut cu uşurințǎ secolele l-au impulsionat pe Budai-Deleanu sǎ scrie un poem comic vǎzut şi azi, la aproximativ 100 de ani de la apariție (ȋn 1925) ca o ȋntreprindere reuşitǎ, cu adevǎruri valabile şi azi, cu un limbaj plin de „culoare” şi un fir epic uşor de urmǎrit. „Ţiganiada” are douǎ variante. Prima, mai voluminoasǎ, are şi isprǎvile lui Becicherec Iştoc din Uram Haza, plecat ȋn cǎutarea iubitei sale, Anghelina. Poate cǎ aceastǎ variantǎ (la care scriitorul a renunțat) seamǎnǎ ȋntrucȃtva cu „Scrisori persane” a lui Montesquieu din 1721. În romanul autorului francez doi persani, Usbec şi Rica vin ȋn Europa, unde ȋntȃlnesc o lume complet diferitǎ de aceea pe care au lǎsat-o acasǎ. Pe undeva, numele alese de cei doi scriitori par a fi din aceeaşi familie. 

 

Budai Deleanu se remarcǎ prin introducerea ȋn poemul sǎu comic a unor nume care „anunțǎ” caracterul personajelor, sau chiar mai spectaculos, induc ȋn cititor o stare de aşteptare a viitoarelor ȋntȃmplǎri ce vor urma. Ţiganii merg de la Flǎmȃnda la Inimoasa, pe ei ȋi cheamǎ Parpangel, Romica, Tandaler, Şoşoi, Ciuciu, Corcodel, Cucadel, Gǎvan, Boroşmȃndru, etc.,etc.

 

Ce sǎ mai spun de numele personajelor care comenteazǎ ȋntȃmplǎrile din poem? Ele sunt: Simplițian, Jupȃn Rǎbdǎceanul, Pǎrintele Apologhios, Cǎpitan Pǎțitul, Pǎrintele Evlaviosul, Pǎrintele Sfintoevici şi lista e lungǎ şi comicǎ. Un loc deosebit ȋl ocupǎ Petru Maior, devenit, prin anagramare, Mitru Pèrea!

 Autorul ȋi povesteşte lui Mitru Pèrea ce a fǎcut ȋn ultimii treizeci de ani, nevoit fiind sǎ trǎiascǎ departe de țarǎ. Limbajul lui Budai- Deleanu e absolut fermecǎtor...

„Întâi, învitându-mă zburătăția minții mele încă necoapte, când să începu războiul cel de pe urmă a nemților cu turcii, mă făcui volentiriu.”

 

Scriitorul a recurs la prezentarea poemului sǎu ȋn forma cea mai plǎcutǎ publicului şi cu şansele cele mai mari de a trece neobservat- ȋn acelaşi timp cu un hohot sǎnǎtos de rȃs-printre nemiluitele oprelişti funcționǎreşti sau ideologice, poate chiar de cenzurǎ, aşa cum acceptǎm termenul- nu şi ideea!- din zilele noastre.

 

În Egipt, naratorul  e rǎnit. Nu e uşor pentru cititor ce atitudine sǎ aibǎ: sǎ empatizeze cu cel rǎmas fǎrǎ un picior, sǎ rȃdǎ (sau cel puțin sǎ zȃmbeascǎ) ȋn fața meşteşugitelor vorbe ale autorului...

„Fiind eu în Eghipet mai la toate bătăliile de față, s-au întâmplat pe mine o nenorocire, că trecând un glonț de tun aproape, mi-au uscat un picior ș'am rămas învalid”

 

Poemul „Ţiganiada” este trimis lui Mitru Pèrea ȋmpreunǎ cu urmǎtoarele precizǎri:

„...noi suntem din India, și limba noastră să grăiește acolo până în zioa de astezi; însă pentru aceasta ți-oi scrie de altă dată. Întru altele, și această istorie care ț-o trimit (pe care am tituluitu-o Țiganiada), mai mare parte este alcătuită din spusele lui; căci un strămoș a lui au fost, pe vremea lui Vlad Vodă, cu turcii în Țara Muntenească. Din gura acelui au luat moșu-său, apoi tată-său, de la care au auzit spuind dânsul.”

 

„Ţiganiada” e un poem cu dedicație:

„gândii la tine, drăguț Pereo! și hotărâi ca, de s-ar tâmpla acest făt întȋi născut al mieu să iasă cândva la lumină, ție să ți-l închin, pe care am cunoscut măestru cântăreț și viersuitoriu, mai ales a vremilor noastre!...”

 

Atunci a apǎrut moda pseudonimelor? Oricum, iar am prilejul postǎrii unui citat care ne defineşte şi azi...Ioan Budai-Deleanu ȋi scrie lui Petru Maior:

„Eu mă chiem acum Leòn Dianeu, sau Leonáchi Dianeu (precum știi tu bine, că la noi în Țara Muntenească, ba și la Moldova, toți ș-adaugă numele cu achi sau cachi, după grecie, fiind că sună mai cilibiu; adecă, în loc de Leonaș sau Leonuț, ei zic Leonachi ș. c.) Dar' să știi că acest nume, Leon Dianeu, cuprinde în sine întreg numele mieu, prin strămutarea slovelor sau anagrámă.”

 

Legǎtura dintre Budai-Deleanu, Petru Maior şi „Ţiganiada” este urmǎtoarea:

„În Epistolia închinătoare din 1812, autorul Leonachi Dianeu (Ioan Budai-Deleanu) îl ruga pe Mitru Perea (Petru Maior) să redacteze notele explicative necesare la Țiganiada.”

 

„Ţiganiada” are 12 cȃnturi, iar la fiecare ȋnceput de capitol (sau cȃnt) autorul a intodus un „argumȃnt” pentru cele ce urmeazǎ sǎ se ȋntȃmple. Dau ca exemplu strofa-rezumat din capitolul I:

„Păn Vlad Vodă pe țigani armează, / Asupra lor Urgia-întărâtă/Pe Sătana, ce rău le urează, / Întracea luându-ș' de drum pită,

De la Flămânda pleacă voioasa / Țigănimea drept cătră-Inimoasa.”

 

În ceata țigǎneascǎ iubitoare de patrie şi de Vodǎ, trebuia sǎ se iveascǎ discordia, pe care, normal, doar Satana o putea aduce.

„Socoti cum ar face mai bine / Ca nevǎzut el toate sǎ vazǎ /  Pe unde-ajunge-a-soarelui razǎ.”

 

Trebuie sǎ fie neobservabil

„de ceata-ȋngereascǎ pȃnditoare / ce pregiur a toatǎ lumea zboarǎ”

 

La care se adaugǎ şi vigilentul Sfȃnt Ilie, pe care autorul ȋl prezintǎ folosindu-şi, dacǎ trebuie, atribuțiunile sale pe care le „simțim” şi noi uneori, vara, cȃnd tunǎ şi fulgerǎ:

„Sȃnt Ilie prorocul ȋncǎ-are / Asupra lui pazǎ foarte bunǎ / Ş’unde-l zǎreşte, acolea-l detunǎ.”

 

Satana nu stǎ mult pe gȃnduri. Se transformǎ ȋn corb, se ridicǎ din ce ȋn ce mai sus, iar Budai-Deleanu e din nou admirabil:

„Mult nehotǎrȃt el nu rǎmasǎ, / Ci sub formǎ de corb luȃnd pe sine,

 Sǎ bǎgǎ-ntr’o negurǎ prea deasǎ / Şi sǎ ridicǎ-ȋn aripi uşoare

 Pȃn la nuὸri, aproape de soare.”

 

Umorul operei e o trǎsǎturǎ care iese ȋn multe strofe ȋn evidențǎ. La un moment dat, Vodǎ viziteazǎ tabǎra țiganilor. Surprizǎ...

„Unde prin corturi negre mǎrunte / Ţiganii, ca şi broaştele-ȋn baltǎ, /  Dormea prǎvǎliți toți peste-olaltǎ.”

 

Ioan Budai-Deleanu ȋi prezintǎ pe „luptǎtorii” din  poem astfel:

„Mȃncǎtori zǎdarnici de bucate, / Înarmați cu mǎciuci şi cu maie;

 Muierile cu prunci mici ȋn spate, / De tot goale sau de jumǎtate.”

 

Ţiganii se deplasau de la Flǎmȃnda la Inimoasa

 „Hodinind şi mergȃnd cȃte-odatǎ”  ( ce ironie finǎ din partea autorului...) 

 

Distanțǎ „mare” ȋntre cele douǎ localitǎți şi condiții de cǎlǎtorie  speciale  cerute: 

„Adecǎ-ȋntȃi, ca de la Flǎmȃnda / Pǎn la-Inimoasa numai trei mile

 Sǎ fie, cȃnd or merge curȃnda; / A doao, sǎ fac-ȋn toate zile

 Atȃtea hodini cȃte le place, / Sǎ mȃnce, sǎ bee şi sǎ joace.”

 

Între un vodǎ şi oricare alt om nu-i nicio deosebire:

„Doarme ca noi, pǎ dungǎ, pǎ spate, / Sau cum vra, pǎn se face zio;

 Apoi sculȃndu-sǎ bea şi mȃncǎ / Sau ȋş’ razǎmǎ capul ȋn brȃncǎ.”

 

Popii de ieri...Ce deosebire fațǎ de cei de azi...Pe vremea lui Budai-Deleanu, el ȋnsuşi cu studii de teologie, şi-a putut permite o atitudine mai acidǎ fațǎ de bisericǎ şi slujitorii ei decȃt şi-au permis ceilalți membri ai Şcolii Ardelene. Sǎ nu neglijǎm faptul cǎ Budai-Deleanu a trǎit mulț timp departe țarǎ, la Lvov.

„Numai dǎ Dumnezieu dǎ ei sǎ ne fereascǎ! / Numai la pǎrale şi prescurǎ

 Ahǎst feliu dǎ oameni acum cascǎ;/Cu o mȃnǎ te blagoslovesc,/Cu alta dǎ-averi te jecuiesc.”

 

Dǎ sǎ naşte un copil, nu-l boteazǎ /Fǎrǎ platǎ, dǎ vra sǎ sǎ-ȋnsoare 

Cineva,  ei nu-l cununeazǎ, / Nici vor sǎ-l ȋngroape, dacǎ moare,

Pȃnǎ nu-şi iau plata rȃnduitǎ / Pentru sfȃntul dar, sfȃnta mitǎ.”

 

„Sfȃnta mitǎ”?... Desfǎşurarea evenimentelor prezentate de scriitor ȋn versuri pline de candoare, de ȋnțelepciune şi de umor care ȋnțeapǎ amical şi azi au ȋnsumat scopul prezentării de azi. La  toate calitǎțile operei pe care le-am enumerat, şi chiar deasupra tuturor, stǎ modestia lui Budai-Deleanu, care implorǎ ca poemul sǎu atȃt de bine scris sǎ nu se piardǎ:

„O! tu, hȃrtie mult rǎbdǎtoare/ Care pe spate-ți, cu voie bunǎ,/Toatǎ-ȋnțǎlepția de supt soare

Şi nebunia porți ȋmpreunǎ/ Poartǎ ş’aceste stihuri a mele,/ Cum ți le dau, şi bune şi rele.” 

 

Eu sunt ȋncrezǎtor ȋn perenitatea „Ţiganiadei”. E prea bine scrisǎ ca sǎ fie uitatǎ vreodatǎ!