Romanul  ȋncepe cu etalarea clarǎ a unor principii de viațǎ de-acum 250 de ani. Bǎrbatul conduce, femeia se supune.

„...mi-am ales tovarǎşa de viațǎ aşa cum şi-a ales ea stofa pentru rochia de mireasǎ, fǎrǎ sǎ se gȃndeascǎ la strǎlucire, la luciu, ci doar la calitate, la trǎinicie.”

Spune vicarul, care scrie un epitaf soției, cȃnd ȋncǎ aceasta era tȃnǎrǎ. Aşezat la loc vizibil, epitaful

„...ȋi amintea soției mele ȋndatoririle fațǎ de mine precum şi fidelitatea mea; ȋi insufla dorința de a se bucura de o bunǎ reputație şi ȋi amintea ȋntruna sǎ se gȃndeascǎ la moarte.”

Un eveniment neaşteptat schimbǎ viata liniştitǎ a familiei vicarului. Bancherul din Londra ȋn mȃinile cǎruia şi-a lǎsat averea, a fugit ca sǎ scape de faliment.  Eroul romanului, e acum aproape sǎrac. Vicarul, care ȋn acest roman este şi naratorul, dǎ pilde de ȋnțelepciune familiei care aflǎ vestea despre „subțierea” situației materiale:

„Mi-am ȋndreptat atenția asupra comportamentului familiei mele, care trebuia sǎ-şi adapteze vanitatea ȋmprejurǎrilor, cǎci ştiam prea bine cǎ dintre toate relele cea mai pǎcǎtoasǎ este sǎrǎcia ȋmbinatǎ cu trufia.”

Familia se mutǎ ȋntr-un loc unde viața este mai ieftinǎ, dar mai departe de aglomerǎrile urbane. Fetele vicarului trebuie sǎ reducǎ acum din cheltuielile pentru rochii. Din nou, personajul principal are o sclipire de inteligențǎ şi spune:

„Nu ştiu dacǎ aceste volane şi pliseuri se potrivesc chiar la bogǎtaşi, dacǎ stǎm sǎ ne gȃndim cǎ, dupǎ un calcul neexagerat, goliciunea sǎracilor ar putea fi acoperitǎ cu zorzoanele iubitorilor  de deşertǎciuni.”

Familia Primrose (adicǎ a vicarului) nu sǎrǎceşte chiar de tot. Mai poate da petreceri unde se danseazǎ mult. La una dintre ele, o invitatǎ spune ȋn gura mare:

„...sunt leoarcǎ de sudoare”.

Afirmație deloc pe placul finelor urechi ale domnului Primrose şi evident, ale lui Goldsmith, care a trǎit ȋn secolul al XVIII-lea. Oare ce-ar pǎți astfel de urechi dac-ar auzi ce vorbeşte lumea ȋn secolul XXI?...

Goldsmith ne aminteşte cȃteva din obiceiurile de bunǎ creştere a fetelor  secolului al XVIII- lea: pervazurile ferestrelor erau ȋncǎrcate cu apǎ pentru fațǎ şi gȃt, fetele fugeau de soare (pielea se stricǎ ȋn aer liber), focul dǎuneazǎ tenului cȃnd stai ȋn casǎ, sculatul prea de dimineațǎ distruge ochii fetelor, munca de dupǎ amiazǎ le ȋnroşeşte nasul, iar mȃinile sunt albe atunci cȃnd nu fac nimic.

Romanul e o ȋmpletire de momente uşor comice cu altele, dramatice aproape.Moise, unul dintre copii, face afaceri pǎguboase, asemenea eroului nostru popular Tȃndalǎ. Vinde un cal, cu banii cumpǎrǎ mai multe perechi de ochelari care, credea el, ar fi avut rame de argint. Numai cǎ, mucalit din fire, tatǎl sǎu, vicarul, ȋşi linişteşte repede soția, anunțȃnd-o cǎ ramele au tot atȃt argint cȃt are tigaia.

Alt moment comic al romanului este ȋncercarea vicarului de a vinde calul, bǎtrȃn şi chior de un ochi.Chiar şi ȋn situația ȋn care toți potențialii cumpǎrǎtori i-au spus că un asemenea animal nu se poate vinde, tot gǎseşte ocazia unei noi pilde de ȋnțelepciune:

„ȋmi ziceam totuşi cǎ mulțimea mǎrturiilor alcǎtuieşte o puternicǎ prezumție cǎ au dreptate, precum glǎsuieşte Sfȃntul Grigore cu privire la bunele lucrǎri.”

Personajul principal al romanului nu scapǎ niciun prilej de a-şi educa familia, spunȃnd poveşti cu tȃlc. Una interesantǎ este despre Vinǎ şi Ruşine. Tovarǎşe de cǎlǎtorie la ȋnceput, mergeau ȋmpreunǎ. Apoi se despart. Vina a mers apoi ȋn urma Destinului,

„care mergea ȋn fațǎ sub chipul unui cǎlǎu”,

iar Ruşinea s-a ȋntors din drum pentru a ține tovǎrǎşie Virtuții, pe care o lǎsase singurǎ, cȃnd plecase la drum. Vicarul ȋncheie mica sa poveste astfel;

„Aşa este, copiii mei, şi cu oamenii care au pǎşit pe calea stricǎciunii; Ruşinea ȋi pǎrǎseşte şi se ȋntoarce din drum sǎ aştepte puținele virtuți ce le mai rǎmȃn.”

Oliver Goldsmith a scris un roman care poate pǎrea depǎşit fațǎ de cerințele romanului modern. Aşa se scria pe vremea lui. Existǎ un mic fragment care m-a trimis imediat cu gȃndul la frumoasa poezie „La oglindǎ” a marelui nostru poet George Coşbuc şi parcǎ mi-a venit sǎ exclam ce minunatǎ fǎpturǎ este omul cȃnd e tȃnǎr! Unul dintre personaje, domnişoara Wilmot ȋncearcǎ sǎ parǎ indiferentǎ fațǎ de unul dintre fiii vicarului:

„Zbuciumul din sufletul ei nu pǎrea sǎ se fi domolit. Din vreme ȋn vreme trǎgea cu coada ochiului spre oglindǎ, ca şi cum ar fi vrut sǎ se ȋncredințeze de puterea de nebiruit a frumuseții ei şi punea adesea ȋntrebǎri, fǎrǎ sǎ acorde nicio atenție rǎspunsurilor.”

Sunt şi exagerǎri ȋn cartea lui Goldsmith. Vicarul ajunge la ȋnchisoarea datornicilor, dar dupǎ ce mulțumeşte lui Dumnezeu cǎ-l pedepseşte,  doarme foarte liniştit acolo pȃnǎ dimineațǎ. Mai mult, e vizitat de soție, de copii, ba chiar dorm şi ei ȋn acelaşi loc. Gardienii sunt extrem de ȋngǎduitori...

Nu ȋntȃmplǎtor Goldsmith alege un nume cu semnificație pentru familia vicarului. Primrose ȋnseamnǎ, ȋn traducere, primula. Întȃmplǎtor, o astfel de floare am şi eu acasǎ. Cel mai bine se simte afarǎ, cȃnd e vreme urȃtǎ, friguroasǎ. Atunci face cele mai frumoase flori, pe cȃtǎ vreme celelalte „surate” ale ei stau „posomorȃte”.  Domnul Primrose, eroul romanului,  „ȋnfloreşte” pur şi simplu ȋn momentele mai delicate prin care trece familia sa. Şi atunci dǎ tuturor lecții de moralitate folosind ironia finǎ, sau discursul mobilizator.

Finalul este fericit, deşi la un moment dat cititorul se aşteaptǎ la ce-i mai rǎu pentru personajele romanului. Probabil cǎ pe la 1766, cȃnd a apǎrut, existau  mult mai multe firi ȋnclinate sǎ creadǎ ȋn valorile morale ale omenirii.