Cartea a fost consideratǎ de public un act de curaj, de ȋmpotrivire la „binefacerile” epocii comuniste din anii 70. „Dulce ca mierea e glonțul patriei” e o oscilație continuǎ ȋntre prezent şi trecut, e istoria povestitǎ a celor care au fost ȋn prima linie a frontului. Realitatea  se ȋntrepǎtrunde cu imaginarul, viața trǎitǎ cu visul, povestea de dragoste (cu ascensiunea şi sfȃrşitul ei) cu descrierea Bucureştiului atȃt de mult ȋndrǎgit de autor. Peste tot  metafora fiind la loc de cinste ȋn construcția frazelor. Mai mult decȃt orice, am apreciat maniera ȋn care autorul scrie, ȋntr-un mod indirect dar care apare atȃt de evident, despre trecerea implacabilǎ a timpului şi urmele materiale lǎsate pe obiecte, pe oameni. Petru Popescu ȋşi terminǎ spectaculos şi neaşteptat propozițiile sau frazele. Cȃteodatǎ, lipsa verbului ajutǎ, nu truncheazǎ ideea transmisǎ:

„Butonul soneriei – metal verde – timpul.”

În alte situații, personificarea e figura de stil care se face remarcatǎ:

„O statuie pǎtatǎ se apleacǎ deasupra unei tȃşniri de apǎ, tramvaiele şi casele se iau la ȋntrecere, [...] oboseala picǎ dintr-un robinet bǎtrȃn, ceasul prinde clipa, se opreşte ȋn odaia goalǎ, ȋşi trage sufletul.”

 

Fraze care se terminǎ, la prima impresie,  fǎrǎ o aparentǎ „punere ȋn temǎ”. Mie, acest stil oarecum „abrupt” mi-a plǎcut!  

„...luna se ȋncurca ȋn pǎrul unei femei aplecate pe fereastrǎ, sub bolta ȋntunecatǎ a porților timpul se fǎcea pulbere, se aşeza, cum trǎiau oamenii de atunci?”

 

Sau fraze cu metafore ȋndrǎznețe, cum se observǎ ȋn fragmentul:

„Arcade, ochiuri, guri, mireasma ȋnvechirii, apoi un monstru de clǎdire nouǎ, transatlantic eşuat, flori, [...].”

 

Autorul face o extraordinar de interesantǎ trecere de la trecut, rǎmas o sumǎ de amintiri şi de poze cu militari,  la prezent, care nu stǎ niciodatǎ pe loc. Cu el „curge” şi naratorul romanului:

„...pe coridorul plin de fotografii uitate, ȋn uniforma Imperiului Austriei, se uitǎ la unchiul Ştefan ȋn uniforma Regatului Romȃniei, eu curg cu timpul printre ei.”

 

Personajul principal trǎieşte ȋn vremuri de dupǎ rǎzboi. Face stagiul militar obligatoriu. Stereotipurile verbale din armatǎ n-au lipsit niciodatǎ, nici acum, nici cȃnd patria mi-a „ȋmprumutat” şi  mie nişte haine soldǎțeşti şi o armǎ a cǎrei serie o ştiu şi acum. Citesc ȋn cartea lui Petru Popescu:

„În armatǎ revin mereu douǎ idei: „Ordonați!”, „Am ȋnțeles!”. Între ele urma sǎ trǎim mai multe luni.”

 

Interminabilele zile de armatǎ cu etapele pregǎtirii militare ocupǎ totuşi prea mult spațiu ȋntr-o carte realmente interesantǎ, unde cititorul poate gǎsi formulǎri de genul:

„Astfel, norii se duserǎ şi lǎsarǎ o zdreanțǎ de lunǎ ȋn care se vǎzu ciudat de limpede dormitorul, cu paturile pline, cu umbrele vestoanelor agǎțate de colțuri ca nişte lilieci mari.”

 

Trecerea timpului, sugeratǎ de o frazǎ:

„Ani şi sǎptǎmȃni; Paştele şi Crǎciunul se lipeau unul de altul; Duminicǎmiercurivinerimarțijoi;”

 

terminatǎ cu un cuvȃnt „cusut” din mai multe. Ideea am mai gǎsit-o şi la Attila Barts ȋn „Tihna”.

 

Romanul lui Petru Popescu e o armonioasǎ ȋmbinare ȋntre imaginație şi lecții dure, dar adevǎrate de istorie

„Istoria modernǎ se contraface şi se neagǎ pe sine mai mult decȃt oricare altǎ istorie.”

 

de ironii fine scǎpate de ochiul de obicei atent al cenzurii comuniste, cum se poate observa ȋn urmǎtoarea frazǎ:

„Am trecut pe strada Brezoianu, prin clǎnțǎnitul a douǎ tipografii, redacții vechi, plumb şi cernealǎ, cafea şi zaț, aici s-au scris, ani de zile, minciuni şi adevǎruri, glume şi profeții[...].”

 

Nu mai țin minte, dar sigur pe strada Buzoianu erau sediile a douǎ reviste importante ale vechiului regim. „Dulce ca mierea...” e descrierea transformǎrii unui adolescent ȋn bǎrbat. Face armata şi e inițiat ȋn plan erotic de o femeie cu nume simbolic: Laguna. Scenele de dragoste sunt descrise ȋntr-un limbaj total lipsit de vulgaritate, cu trimiteri uşor sesizabile pentru „fierbințeala” momentului:

„Îşi ȋnfipse deodatǎ mȃinile ȋn spatele meu, [...] şi atunci a izbucnit sfȃrşitul şi am ȋnnebunit amȃndoi, ȋnecați ȋn tortura care opreşte timpul ȋn loc.”

 

La Petru Popescu, dragostea ia şi forme imateriale, superb descrise ȋn roman:

„Creierul mi se zbǎtea. Cǎutam s-o trag toatǎ pe nǎri. Inhalam un gol parfumat. Golul ei parfumat. Printre pleoape, printre gene, ceața corpului ei. Corp imaterial. Nu-mi venea s-o ating. De fricǎ sǎ n-o strǎbat cu mȃna, ca pe o iluzie.”

 

Unele scene de rǎzboi-pe care personajul principal (fǎrǎ nume) – le trǎieşte cu maximǎ intensitate ȋn imaginație, sunt alte momente care certificǎ existența unui alt mare scriitor de care țara n-a mai avut nevoie, trimițȃndu-l sǎ se ȋmplineascǎ pe toate planurile ȋn SUA.

„Praful i s-a amestecat pe fațǎ cu transpirația, buza de jos sȃngereazǎ, pǎrul ȋi arde pe cap, şi ȋn dezordinea dramaticǎ a chipului țigara dreaptǎ, netedǎ, albǎ, are o anumitǎ falsitate, pare un miraj.[...] Ion deschide ochii, vede bidonul [...]. Apa e ca o durere plǎcutǎ a inimii. Mǎ uit la el şi mǎ alin de alinarea setei lui.”

 

Un fragment care este util pentru a ȋntelege metafora din titlul romanului:

„Noi vom cǎdea pentru patrie, [...], nu avem de ales. Dulce ca mierea e glonțul patriei. Glonț fabricat ȋn schimburi de opt ore, de femei care rȃd şi ȋşi dau coate şi povestesc despre iubiții lor, glonțul patriei, dulce ca mierea.”

 

Eroul romanului trece peste obstacolele vieții şi se maturizeazǎ. Am lǎsat pentru sfȃrşit douǎ fragmente optimiste ale interesantului roman. Primul are o tentǎ de optimism general, oriunde şi pentru orice muritor:

„Te-ai dus, o, scump amic, fǎrǎ cuvinte, lacrimi sau surȃs. A muri nu e nou sub soare, dar nu e nou nici a trǎi.”

 

Al doilea, e mai restrictiv, dar de realǎ mȃndrie pentru transilvǎneni. Petru Popescu scrie:

„Ardelenii. Pentru noi, bǎieții de Bucureşti, cu o instinctivǎ aroganțǎ  fațǎ de restul țǎrii, ardelenii fuseserǎ una din revelațiile armatei. [...] rȃsul lor, mai plin şi mai puternic, parcǎ venea din altǎ țarǎ. Mǎturau mai bine cazarma, spǎrgeau mai bine lemnele[...]. Arǎtau supuşi, respectuoşi, la locul lor, prietenoşi chiar[...].”

 

Într-un interviu, autorul spunea:

„Sper să recitiţi ori să citiţi "Dulce ca mierea e glonţul patriei", fie şi numai ca să zâmbiţi la gândul: cât de a noastră a fost şi este acea stă carte! Iar autorul ei e al vostru şi azi pe orice meridian.”

 

Iar noi, cititorii, ne recunoaştem bine ȋn acest roman. Fie ca foşti soldați ai patriei care au avut ocazia sǎ simtǎ trecȃnd pe lȃngǎ ei glonțul dulce ca mierea, fie ca posesori ai unor plǎcute amintiri de momente inițiatice ...