Rushdie e un maestru al alegoriei, pe care o foloseşte perfect pentru a ne spune o poveste cu multe personaje ireale, bune sau rele, cu apucǎturi ciudate, ca  re ȋl pun pe cititor ȋn situația de a nu mai considera lumea poveştilor ca pe un dat sigur, firesc şi care se transmite de la cei mari la cei mici, generație dupǎ generație, atȃt timp cȃt umanitatea va exista. Un oraş unde tristețea sǎ fie atȃt de bine materializatǎ e invitația autorului pentru a nu uita cǎ poveştile trebuie spuse de cei mari celor mici. Iatǎ cǎ se poate ca o poveste sǎ fie scrisǎ de un om mare pentru toți oamenii mari. O poveste care are o profunzime pe care puține opere literare o au. Mihai Eminescu spunea:

„Poate cǎ povestea este partea cea mai frumoasǎ a vieții omeneşti [...] cu poveşti ne leagǎnǎ lumea, cu poveşti ne adoarme...Ne trezim şi murim cu ele.”

 

„Harun şi marea de poveşti” ȋncepe absolut magnific dacǎ mǎ gȃndesc la forța mesajului transmis:

„A fost odată, în ţara Alifbay, un oraş trist, cel mai trist dintre toate, aşa de devastator de trist că îşi uitase propriul nume. Era aşezat pe ţărmul unei mări îndurerate, plină de peşti posaci, atât de amărâţi la gust, încât

 cei care îi mâncau începeau să râgâie de melancolie chiar dacă cerul era senin.[...]. În partea de nord a oraşului se găseau fabrici uriaşe în care (aşa mi s a spus) tristeţea era de fapt produsă, împachetată şi trimisă peste tot în lume, iar lumea părea să nu se mai sature de ea. Din coşurile fabricilor de tristeţe se revărsa un fum negru ce plutea peste oraş ca o ameninţare.”

 

Întȃi de toate mi se pare interesantǎ soluția aleasǎ de Rushdie pentru numele personajelor sau ale locurilor din acest roman. El vorbeşte de cel mai trist oraş, „Alifbay”. Umbero Eco, ȋn „Pendulul lui Foucault” dǎ computerului un nume, „Abulafi”, de la numele filozofului evreu Abraham Abulafia,care a trǎit ȋn secolul al XIII-lea. În oraşul trist, care-şi uitase propriul nume, trǎia un renumit povestitor, Raşid Khalifa, care reuşea sǎ-i facǎ pe cei care-l ascultau sǎ uite de tristețea materialǎ ȋn care trǎiau. Povestitorului oamenii ȋi spuneau Raşid Noianul de Cuvinte, iar pentru rivalii sǎi era Şahul de Bla (Bla este numele real al unui orǎşel din Mali). De altfel, multe nume de personaje sau de locuri din roman au corespondențǎ ȋn lumea realǎ. Iatǎ cȃteva dintre ele: „Kaş Mer" sau „Koş Mar” (aici cu siguranțǎ trebuie subliniat meritul traducǎtorului ȋn romȃneşte), foarte asemǎnǎtor cu Caşmir- teritoriul care a iscat atȃtea conflicte  ȋntre India şi Pakistan, „Dakka” - duhul apei ȋn „Harun...” este capitala statului Bangladesh, dar sunt mai multe localitǎți ȋn India şi ȋn Pakistan cu acest nume. Rushdie scrie despre rotația lunii „Kahan”, care are legǎturǎ cu Universul şi Krishna, „Ţara Gup” din roman are echivalentul ȋntr-un sat cu acelaşi nume (Gup) din Pakistan, „Mudra”, alt personaj din „Harun...” are echivalent cu Mudra, adicǎ unele gesturi rituale din budism şi hinduism, ȋnsemnȃnd semn sau pecete.” Bat Mat Karo”, locul unde cei buni din romanul scriitorului  obțin o importantǎ victorie armatǎ, seamǎnǎ fonetic foarte bine cu expresia din hindi „mujhse baat mat karo”, a cǎrei traducere ȋn englezǎ este „study”- care ȋn romȃneşte poate ȋnsemna  studiu dar şi eseu literar,  „Sengupta” este  un nume de familie des ȋntȃlnit ȋn India şi Bangladesh la populația Bengali.

 

Mai departe Salman Rushdie desfǎşoarǎ firul ȋntȃmplǎrilor pe elemente politice actuale: campanie electoralǎ, dictaturǎ, oameni de partid puşi sǎ-şi susținǎ zgomotos candidatul.

„Candidatul din alege¬rile care se apropiau, în numele căruia Raşid consimţise să vorbească. Acest Şef era un tip atât de neted şi lucios la faţă.”

 

Mi-aduc aminte de Romȃnia anilor 90 cȃnd cel sau cei care vorbeau mai frumos (sau mințeau mai convingǎtor) cȃştigau alegerile. Rushdie ştie sǎ ne facǎ sǎ ȋnțelegem cǎ ȋn localiatea unde ajung Raşid şi fiul sǎu Harun e dictaturǎ, folosind un „noian de cuvinte”:

„Domnul Durru şi grupul său (din care făceau acum parte şi Raşid şi Harun) erau în permanenţă înconjuraţi de exact o sută unu soldaţi înarmaţi până în dinţi; iar oamenii de rând pe care Harun îi zări pe străzi aveau nişte expresii extrem de ostile pe feţe. „Oraşul acesta e cuprins de duşmănie", se gândi Harun.”

 

Mai mult, chiar tȃnǎrul Harun observǎ:

„Cât de popular poate fi acest Durru dacă are nevoie de toţi aceşti soldaţi ca să l apere?"

 

Localitatea unde ajung Raşid şi Harun e şi ea nefericitǎ, dar de data aceasta nefericirea apare ca o ceațǎ (numitǎ de autor „ceața nefericirii”) cu miros urȃt. Cel care vrea sǎ cȃştige alegerile ştie ce sǎ-i cearǎ lui Raşid:

„Duşmanii mei angajează tot felul de tipi de doi bani care să le umple oamenilor urechile cu lucruri rele despre mine, iar proştii le sorb de parcă ar fi lapte. Din cauza asta am apelat la dumneavoastră, iscusite domn Raşid. Le veţi spune poveşti vesele, poveşti pline de laudă, şi oamenii vă vor crede şi vor fi fericiţi şi mă vor vota pe mine.”

 

Lumea-i uşor de manevrat...Poveştile trebuie spuse şi crezute, chiar şi de cel care le spune. Altfel n-au efect...Raşid e din ce ȋn ce mai puțin capabil sǎ spunǎ poveşti credibile şi vesele auditoriului. Mai mult, ajunge sǎ spunǎ adevǎruri dureroase fiului sǎu:

„Când Harun îl auzi pe tatăl său spunând nu i decât o poveste, îşi dădu seama că Şahul de Bla era într adevăr foarte deprimat, căci numai o disperare adâncă l ar fi putut face să spună ceva atât de teribil.”

 

Autorul dǎ sensuri speciale aproape fiecǎrui fragment al poveştii sale. Cum am spus, numele proprii fac trimitere la realitate, acum vom vedea cǎ numelui  unei binecunoscute serii de poveşti arabe i se adugǎ un „amǎnunt” care ne duce cu gȃndul la campanii electorale, la ideea cǎ doar cine are bani mulți poate candida (sigur cǎ realitatea romȃneascǎ e alta...). Harun şi tatǎl sǎu sunt invitați pe vasul luxos din cale-afarǎ al candidatului: 

„Ambarcaţiunea reşedinţă se numea „O mie şi una de nopţi plus una”, pentru că (după cum se lăuda domnul Durru) „nici una din cele o mie şi una de nopţi nu se pot asemăna cu o noapte petrecută aici".”

 

Acum e momentul cȃnd ȋşi fac apariția tot felul de personaje, de arǎtǎri bune sau rele. Primul care apare spune despre el ȋnsuşi:

„Sînt Dakká, Duhul Apei, zise el bosumflat, din Oceanul cu Şuvoaie de Poveşti.[...] Furnizor de Apă de Poveşti din Marea Mare de Poveşti.”

 

Dakká e ȋnțelept. Spune un mare adevǎr, la care ar trebui sǎ reflectǎm cu mai multǎ atenție toți:

„...îmi pierd vremea cu un Hoţ de Deconectoare care nu are încredere în ce nu poate să vadă. Şi cam ce ai văzut tu la viaţa ta, pungăşiile? Africa ai văzut o? Nu? Şi atunci o fi oare cu adevărat acolo? Şi submarine? Hî? Şi grindină, mingi de baseball, pagode? Mine de aur? Canguri, Muntele Fujiyama, Polul Nord? Şi trecutul, s a întâmplat cu adevărat? Şi viitorul, va veni? Crede numai în ce ţi arată ochii şi ai toate şansele să dai de bucluc, belele, necaz.”

 

Da, interesant...Interesantǎ  e şi maniera autorului de a invita cititorii spre lecturǎ, de a lǎmuri cǎ putem ȋnțelege altfel  mesajul unei cǎrți dacǎ o recitim la vȃrste diferite, cǎ e mereu nevoie sǎ se scrie şi de a se asculta poveşti.

„...Oceanul cu Şuvoaie de Poveşti era de fapt cea mai mare bibliotecă din univers. Şi pentru că erau sub formă fluidă, poveştile aveau puterea de a se schimba, de a se transforma în noi ver¬siuni ale lor însele, de a se uni cu alte povestiri devenind astfel mereu alte şi alte istorii; aşa că, spre deosebire de o bibliotecă de cărţi, Oceanul cu Şuvoaie de Poveşti era mult mai mult decât un depozit de basme. Nu era mort, ci viu.”

 

La Rushdie existǎ douǎ lumi diferite: cea a Binelui (țara Gup) şi cea a Rǎului (țara Chup). Întȃlnim elemente de un simbolism evident (țara cea bunǎ e ȋnsoritǎ, țara cea rea e mereu ȋn ȋntuneric; ȋntre ele existǎ o zonǎ inexpugnabilǎ care le separǎ); identic cu Raiul, Iadul şi Purgatoriul ȋn religia creştinǎ.

„...Ţara Gup este scăldată de Soarele Veşnic, în timp ce în Chup e veşnic noapte. Intre cele două se întinde Fâşia Crepusculară, de a lungul căreia Gupii au construit demult un Zid de Forţă de nepătruns (şi în acelaşi timp invizibil)”

 

Autorul are stilul sǎu aparte de a ne readuce „cu picioarele pe pǎmȃnt” şi ne atenționeazǎ subtil dar ferm cǎ transformǎrile relațiilor dintre oameni nu pot da rezultate pozitive:

„Unele poveşti de dragoste s au transformat în liste lungi de cumpărături. La fel şi poveştile pentru copii. De exemplu, se înregistrează o explozie de istorioare cu elicoptere care vorbesc.” 

 

Un roman serios,  care atentioneazǎ asupra modului cum relaționǎm ȋntre noi, dar, pe alocuri, „Harun şi marea de poveşti” are elemente de comic subtil. Un exemplu:

„Gogogol, bolborosi el. Kafkafka, tuşi.”

 

Omul şi umbra sa. Diferențǎ ȋntre omul politic şi „umbrele sale”(pǎzitorii sǎi, sau susținǎtorii sǎi, subalternii veşnic doritori de a intra ȋn grațiile şefului; nimic nu-i scapǎ subtilului observator al lumii politice de azi, Salman Rushdie):

„Vă puteţi imagina ce avantajos e! Dacă unei umbre nu i place cum se îmbracă persoana de care este prinsă sau ce freză are, poate foarte bine să şi aleagă propriul ei stil![...]De multe ori Umbra e cea care conduce, fiind urmată de Persoană sau Sine sau Materie.[...] Chupii trăiesc în întuneric, iar în întuneric o Umbră nu trebuie să aibă tot timpul o singură formă. Unele Umbre ― ca mine, de exemplu ― învaţă cum să se transforme pur şi simplu dorindu şi asta.”

 

Chiar se poate spune cǎ aceastǎ carte e plinǎ de „ricoşeuri” ȋn cotidianul lumii...Sfȃrşitul este unul fericit, cei buni ȋnving, iar oraşul cuprins de o tristețe atȃt de materialǎ ȋncȃt ȋşi uitase propriul nume, spunȃndu-i-se doar oraşul K., ȋşi aduce aminte cǎ se numeşte Kahani.

 

Kahani ȋnseamnǎ poveste. Salman Rushdie spune, de fapt, mult mai mult decȃt o kahani, dupǎ ce ne poartǎ prin fantastice ȋntȃmplǎri care au un PPCDE, adicǎ Proces Prea Complicat De Explicat, cum se precizeazǎ ȋn roman. Sǎ intrǎm cu gȃndul ȋn marea de poveşti a lumii alǎturi de Harun şi sǎ ne dorim ca locuitorii oraşului Kahani sǎ nu mai exporte tristețe  nicǎieri  ȋn lume. Ce frumos ar fi!...