Am citit romanul acesta şi am şi acum impresia cǎ simt intrȃndu-mi ȋn nǎri firişoare  de nisip ridicate ȋn aer ȋn ținuturile  Dobrogei. În plus, simt miros de peşte şi de Dunǎre. 

 

Personajele romanului merg 

„ȋntr-o chemare voluptoasǎ spre prǎbuşire.”

 

Locuitorii satului Plǎtǎrǎşti, aflat lȃngǎ Dunǎre, pleacǎ, ȋn urma unor promisiuni de viațǎ mai bunǎ, ȋn Dobrogea, unde realitatea nu prea seamǎnǎ cu visul frumos pe care şi l-au imaginat.  

Bǎrbații sunt mult mai creduli şi dornici de aventurǎ, femeile, mai potolite, mai neȋncrezǎtoare 

„La Dobrogea noastrǎ, pǎmȃntu aşteaptǎ ca sǎ bǎgǎm plugu ȋn el şi tu umbli ca nebuna.”

 

Zice unul dintre personaje. La plecare, natura ȋşi aratǎ, ȋn felul ei, nemulțumirea...

„Dunǎrea era tulbure, ȋn asfințit se rupeau felii de foc, mirosea a plop şi a salcie, pǎmȃntul se aşternea ȋntunecat spre fundul cȃmpiei, cerul sclipea ȋnfǎşurat ȋntr-un abur de negurǎ.”

 

Pǎmȃntul fǎgǎduit nu seamǎnǎ deloc cu cel lǎsat ȋn zona Brǎilei.

„...parcǎ-i pǎcat, vere, sǎ te muți de-aici. La noi, cȃnd vine primǎvara, doar cioturile alea de vȃslǎ din mȃna lui Şorici nu ȋnfloresc.”

 

Lumea satului descrisǎ de Fǎnuş Neagu e, aşa cum ştim, plinǎ de superstiții şi de ȋncredere oarbǎ ȋn supranatural 

„Cicǎ hoțu are iarba-fiarelor şi douǎ deşte de mort descȃntate, le lipeşte pe uşǎ şi uşa sare singurǎ din țȃțȃni.”

 

Începe rǎzboiul. Unul dintre personaje, proaspǎt cǎsǎtorit, ȋi scrie iubitei:

„Scumpa mea soție, mi-e dor de tine.”

 

Nimic nelalocul lor la aceste cuvinte. Intervenția naratorului dupǎ aceste frumoase şi banale cuvinte de dragoste este durǎ, ȋn multe cazuri adevǎratǎ, cu siguranțǎ hazlie, sau, dacǎ ar trebui sǎ spun totul mai pe scurt, se vede de la o poştǎ stilul lui Fǎnuş Neagu, care continuǎ fraza cu 

„şi aşa mai departe, tot cu vorbe alese, cǎ-n primu an de-nsurǎtoare, omu n-are pereche de tȃmpit pe lume.”

 

Rǎzboiul mondial şi foametea fac din sǎtenii plecați de bunǎ voie din zona Brǎilei ȋn Dobrogea cea austerǎ vȃnǎtorii unor oameni dispǎruți (şi bogați) pentru a primi  recompensa promisǎ de familii. Din nou, Fǎnuş Neagu e excepțional!

„Se mişcau ȋn lunecǎri ȋncete şi focu lor ȋn scǎdere, tremurat, vorbea de speranța rǎbdǎtoare şi cruntǎ din inimile celor intrați pe apǎ sǎ gǎseascǎ morții şi, o datǎ cu ei, norocu, suta de mii.”

 

„Îngerul a strigat”  a fost scrisǎ ȋn perioada 1961-1968. A aminti atunci ȋntr-un roman de Iisus era un act de curaj (aproape de neconceput). Fǎnuş Neagu, fin cunoscǎtor al sufletului de țǎran, el ȋnsuşi fiind nǎscut la țarǎ, strecoarǎ ȋn roman un pasaj care probabil a scǎpat miraculos de cenzurǎ:

„Hai, ȋncalțǎ-te şi du-te. În bisericǎ şi-n casa pǎrintelui nu se intrǎ desculț. Sǎ luǎm exemplu la domnu nostru Iisus Christos, care mergea tot timpu ȋn sandale.”

 

Tot relația omului cu divinitatea, de data aceasta mult mai pastelat conturatǎ de Fǎnuş Neagu, apare ȋn urmǎtorul fragment:

„Luna e un vas cu lacrimi. Din marmurǎ şi din sticlǎ. Înǎuntru sunt adunate lacrimile cu care Maria Magdalena l-a plȃns pe Iisus Christos. Noaptea sunt sȃnge, adicǎ lacrimi de cǎințǎ.”

 

Zǎpada nu-i la fel de-o parte sau de alta a Dunǎrii. Nostalgia locurilor natale...

„Zǎpada, aşezatǎ ȋntr-un strat gros de-o jumǎtate de metru, scǎpǎrind ȋntr-un albastru trist pe toatǎ ȋntindera bǎlții[...] ...privitǎ de dincolo de Dunǎre, zǎpada avea culoarea mai caldǎ, mai odihnitoare, cel puțin aşa gȃndea Neicu, care-şi spunea cǎ ȋn sat zǎpada cǎzȃnd, se ȋmpacheteazǎ cu cȃrceii de fum prelinşi din atȃtea boturi de horn[...] care acum se ȋncrucişau prin aer ȋngroşȃnd mult valul tulbure al ȋnserǎrii.”

 

Sunt prezente ȋn roman unele dintre multele fațete ale satului romȃnesc din sud-estul țǎrii, cu oameni buni, cu oameni rǎi, cum este Stan Vrǎjitoru, numit de toți Învierea

„ceea ce vrea sǎ-nsemne, ȋn limbajul hoților brǎileni, profanator de morminte.”

 

Altul, supranumit Îngerul, pe numele sǎu real Costicǎ Banaurs, devenit inapt pentru continuarea serviciului militar (a fost mecanic de bord ȋntr-un avion militar), un individ dupǎ care ȋntorceau capul toate femeile Brǎilei, ba chiar  admirat de toți locuitorii. Într-o brutǎrie  e ȋmbrǎțişat de bucǎtar. Fǎnuş Neagu, e  pur şi simplu magnific!

„Binecuvȃntatul miros al pȃinii curgea ȋn stadǎ prin uşa larg deschisǎ, amestecȃndu-se cu viscolul.”

 

De Boboteazǎ, Îngerul e ȋnjunghiat ȋn Dunǎre, unde se aruncase pentru tradiționala ȋntrecere de recuperare a crucii. Atunci, Îngerul strigǎ 

„cu un rǎcnet neomenesc:

-Fraților!...Tȃlharii!...[...] iar apele ȋi trecurǎ trupul ȋnjunghiat sub podul de gheațǎ al Dunǎrii. Adicǎ ȋn fum şi uitare. Sau ȋn legendǎ.”

 

Autorul spune adevǎruri crude. 

„...eroul principal, Che Andrei, om vesel, îndatoritor, călare pe spinarea durerii, locuia gard în gard cu noi (a murit la vreo zece ani după apariția romanului meu, pe care l-a purtat multă vreme în buzunar). Am simțit nevoia s-aud în urechi mugetul Dunării în zătoane și am plecat la Brăila, apoi în sălbăticia nemuritoare a bălților, ducând cu mine duhul ierburilor și zâmbetul ironic al lui Che Andrei care era și-a rămas pentru mine simbolul visătorilor mereu în drum spre Nicăieri, frumoși în înfrângere dar niciodată înfrânți cu adevărat, deznădăjduiți și veșnic pe prag de petrecere sau de moarte. Vedeți, cartea mea miroase a țărani, a oameni din mahalale și cârciumi și deopotrivă a întâmplări regale și princiare.”

 

Spune Fǎnuş Neagu despre romanul sǎu. Che Andrei spune cǎ dupǎ rǎzboi, 

„Ai noştri sunt eroi, ai lor sunt eroi, pas sǎ mai ȋnțeleagǎ ceva bietu copil cȃnd se duce la şcoalǎ.”

 

Lecția despre eroi continuǎ:

„Chiar şi eu, dacǎ vrei sǎ ştii, sunt erou[...]. Da sunt erou viu, un fel de scuipat adicǎ, fiindcǎ cei mai buni eroi sunt eroii morți, care nu cer de mȃncare.”

 

Tot rǎzboi, alt personaj, altǎ viziune:

„Ion Mohreanu ȋncerca sǎ intercepteze ȋn zgomotele cȃmpiei semnele nevǎzute ale fricii care se aşezase ȋn el.”

 

Dar Fǎnuş Neagu rǎmȃne maestrul de necontestat al figurilor de stil. Exemple sunt destule ȋn roman:

„În uşǎ se ivi Caramet, ruginit de lunǎ.”

 

Caramet are o nevastǎ 

„durdulie, cǎrnoasǎ, şi-avea nişte ochi[...] cȃnd se uita la tine parcǎ te plesnea o dogoare peste fațǎ, trebuia sǎ ridici mȃna ca sǎ te fereşti.”

 

Neprietenosul vȃnt al Dobrogei e personificat de autor ȋn cȃteva cuvinte extrem de sugestive:

„Izgonit din ȋnǎlțimi, vȃntu cǎzu pe pǎmȃnt, zvȃrcolindu-se.”

 

Toatǎ natura este personificatǎ la Fǎnuş Neagu. Ce pǎrere aveți de urmǎtorul fragment?

„Afarǎ, vȃntul care peste zi bolborosise numai ȋn buruieni, se ridicase şi ieşise şi luna. Plopii din marginea şoselei, gonind ȋn douǎ şiruri spre adȃncul nopții, se zbuciumau ȋn zarea scǎldatǎ ȋntr-o luminǎ cețoasǎ.”

 

O carte uimitoare prin felul cum a fost scrisǎ. O carte despre Dobrogea şi Dunǎre, inspiratǎ de persoane cunoscute de autor care n-a fǎcut altceva decȃt folosindu-şi harul, sǎ le transforme ȋn personaje. Dintre toate personajele, un loc special ȋl ocupǎ Che Andrei, despre care Fǎnuş Neagu spunea:

„Che Andrei care era și-a rămas pentru mine simbolul visătorilor mereu în drum spre Nicăieri, frumoși în înfrângere dar niciodată înfrânți cu adevărat, deznădăjduiți și veșnic pe prag de petrecere sau de moarte.”

 

Autorul spune - aproape profetic - ȋntr-un interviu:

„Cartea mea e, constat astăzi cu uimire, sortită să învingă timpul.”

 

Acum, pot spune cǎ „Îngerul a strigat” o poruncǎ sfȃntǎ: un om poate deveni nemuritor dacǎ lasǎ o operǎ nemuritoare celor care se vor bucura de ea ȋn veacul veacurilor. Constat cu plǎcere cǎ Fǎnuş Neagu a scris un roman care, neȋndoios, a ȋnvins timpul!