Mihai Tican fost un renumit explorator romȃn, cu o viațǎ agitatǎ, palpitantǎ şi interesantǎ. Nǎscut ȋn 1893 ȋn Berevoieşti, aproape de Cȃmpulung – Muscel, se ȋmbarcǎ pe un vas şi ajunge ȋn Argentina, unde, timp de 14 ani, va fi:hamal, vǎcsuitor de ghete, şofer. Este ȋngrijit de o familie ȋnstǎritǎ, datoritǎ cǎreia va putea sǎ-şi continue studiile şi sǎ ȋnvețe spaniola, portugheza, greaca, franceza. Primele ȋnsemnǎri din cǎlǎtoriile fǎcute le publicǎ ȋn Argentina, adǎugȃndu-şi la numele sǎu pseudonimul literar „Rumano”, adicǎ „Romȃnul”, mȃndru fiind de țara sa de origine. Patriotismul lui Mihai Tican Rumano se concretizeazǎ ȋn cartea pe care a publicat-o la vȃrsta de 23 de ani, „Despre pǎmȃntul drag al patriei mele”. A scris mai multe cǎrți inspirate din cǎlǎtoriile pe care le-a fǎcut pe mai multe continente. Este un explorator despre care ȋn țara sa se vorbeşte prea puțin. Rȃndurile de fațǎ sunt o prea micǎ reparație pentru Romȃnul Mihai Tican.

Cartea „Lacul cu elefanți” a apǎrut ȋn 1930. E de remarcat talentul de povestitor al autorului, cu buna folosire a  metaforelor, epitetelor, personificǎrilor. Firul ȋntȃmplǎrilor se desfǎşoarǎ cu rapiditate şi cu un crescendo care fac din lecturǎ o ȋntreprindere uşoarǎ şi interesantǎ.

Mihai Tican Rumano are o paletǎ largǎ şi deosebit de „coloratǎ” de descriere a locurilor africane pe unde ȋl duce interesul descoperirii „Lacului cu elefanți” din continentul african.

„Pe ȋnǎlțimi colorate ȋn toate tonurile albastrului, din cauza reverberației razelor solare, se cațǎrǎ tot felul de plante, printre care cactuşi lungi, cu brațe țepoase şi ȋntortocheate, se țin parcǎ de mȃnǎ ca sǎ nu se prǎvǎleascǎ pe lunecuşul pantei puternic ȋnclinate a rȃpelor cenuşii.”

Rumano este un iubitor de naturǎ. De limitele şi inconştiența albilor care pȃnǎ la ȋnceputul celui de-al doilea rǎzboi mondial au vȃnat ȋn Africa cȃt au vrut, se face pǎrtaş şi exploratorul-scriitor. Are momente de conştientizare a pericolului vȃnǎrii peste mǎsurǎ a animalelor sǎlbatice:

„Veniți aici cu gȃndul sǎ ucidem, nu vedem acum ȋn acest act decȃt o sinistrǎ profanare a majestǎții şi sfințeniei naturii.”

Poate cǎ nesfȃrşitele „rezerve” din perioada cȃnd autorul era şi vȃnǎtor, şi explorator al unor locuri pe unde nu mai fusese picior de om alb, l-au ȋmpins pe el şi pe mulți alții la acte pe care azi le-am considera adevǎrate crime. Pe vremea aceea, de exemplu,

„...doi sau trei [caimani]se apropiarǎ de plutǎ, pe cȃnd ceilalți, vreo sutǎ, se țineau cu prudențǎ la distanțǎ.”

O asemenea imagine ar pǎrea cu totul irealǎ azi...

Constat cu o pǎrere de rǎu pe care n-o ascund cǎ noi romȃnii, avem „continuitate” ȋn preluarea unor cuvinte din alte limbi, deşi echivalentele ȋn romȃneşte nu lipsesc! Mihai Tican Rumano spune ȋn cartea sa:”bufalii” - ȋn loc de” bivolii sǎlbatici” , „factoreria” (am gǎsit şi varianta „factoria”) ȋn loc de „fabricǎ”. Sigur cǎ generalizarea pe care am fǎcut-o are, poate, un important coeficient de neadevǎr, dacǎ ținem seama cǎ autorul şi-a scris romanele ȋntȃi ȋn spaniolǎ, apoi le-a tradus ȋn limba sa maternǎ.

„...am ajuns spre sfȃrşitul lui octombrie la factoreria  prietenului Laffite.”

Georges Laffite, un belgian care lucra pe vremea aceea ȋn Congo Belgian şi alǎturi de care Mihai Tican Rumano va face mai multe cǎlǎtorii ȋn Africa.

Cartea este  interesantǎ şi prin explicațiile (diferite fațǎ de cele acceptate astǎzi) date unor cuvinte, pe care le-am citit la subsolul paginilor. De exemplu, explicația cuvȃntului „hamac”, un cuvȃnt intrat de mult ȋn circuitul lingvistic romȃnesc, este:

„Hamacuri=un fel de tǎrgi-brancarde pentru transportul cǎlǎtorilor,  purtate de cȃte patru negri.”

‚Lacul cu elefanți” este o remarcabilǎ lucrare literarǎ şi ştiințificǎ. Autorul nu ezitǎ sǎ ne bucure gȃndul cu expresii de genul:

„...un sforǎit formidabil mǎ vesti cǎ trecuse granițele conştientului.”

Sau sǎ folseascǎ expresii care vor fi preluate de alții peste decenii, cum ar fi scriitoarea  belgianǎ (la fel ca prietenul lui Rumano, Laffite) Amélie Nothomb ȋn „Antichrista” (roman apǎrut ȋn 2003)

„Problema era ȋntr-adevǎr foarte gravǎ pentru un om aşa de cinstit ca autorul zilelor mele.”

scria Mihai Tican Rumano ȋn „Lacul cu elefanți”- apǎrut ȋn 1930

„I-am convocat pe autorii zilelor mele în ceea ce fusese camera mea şi le-am povestit totul.”

scria Amélie Nothomb ȋn „Antichrista” – apǎrut ȋn 2003...

Autorul romanului a ținut ȋn permanențǎ legǎtura cu țara, dacǎ nu fizic, cel puțin cu gȃndul. Vȃnǎtor şi explorator ȋn Africa, Rumano scrie:

„Nu e lipsit de interes sǎ adaug cǎ pilea pythonului vȃnat ȋn pǎdurile Guineeiavea 11metri şi 71 cm, iar lǎțimea de 1 metru şi 26 cm. Trebuie sǎ menționez cǎ pielea acestui superb exemplar, dupǎ ce a fost adusǎ de mine ȋn țarǎ şi expusǎ intȃi ȋn vitrina unei mari librǎrii de pe actualul Bulevard al Republicii şi apoi ȋn vitrina unui magazin de ȋncǎlțǎminte de pe Calea Victoriei.”

Apoi pielea impresionantului şarpe

„A fost datǎ ȋn primire profesorului dr. Gr. Antipa, ca dar din partea mea Muzeului Zoologic din Şoseaua Kiseleff, al cǎrei director era.”

Oare mai existǎ pielea aceea de şarpe ȋn actualul Muzeu Antipa?

Cartea are spre finalul ei un sfat care acum mi se pare mai valabil decȃt la momentul cȃnd Mihai Tican Rumano l-a scris:

„Se vede cǎ vȃnǎtoarea de fiare ȋmbatǎ pe vȃnǎtor, producȃnd asuprǎ-i un efect asemǎnǎtor cu acela pe care-l simte novicele ce ȋnvațǎ sǎ conducǎ un automobil. [...] cȃnd se simte ȋn stare sǎ conducǎ o maşinǎ, unicul sǎu gȃnd e sǎ-i dea o vitezǎ nebunǎ.”

Da...Bine spus! În afarǎ de aceasta, tot din cauza vitezei cu care ne deplasǎm prin viațǎ, uitǎm de cei care au fǎcut ceva pentru prestigiul Romȃniei. Citesc pe internet cǎ existǎ casa memorialǎ Mihai Tican Rumano, dar are puțini vizitatori, fiind greu de gǎsit ȋn lipsa unor indicatoare.

P.S. Cu un simplu „clic” veți putea asculta varianta radiofonicǎ a romanului „Lacul cu elefanți”.