Ilustrul dascǎl lingvist G.I.Tohǎneanu, un neȋntrecut iubitor şi slujitor devotat al limbii romȃne, şi-a numit cartea „Mǎiastra”, cu gȃndul

„la Limba Romȃnǎ, la isprǎvile graiului mioritic, sǎvȃrşite de lungul şir al rostitorilor lui”,

 

la poeții populari şi anonimi, dar clar fǎuritori de folclor autentic,  la scriitorii consacrați ai literaturii  noastre, la Eminescu, pentru care Profesorul a avut o mare admirație, chiar o adevǎratǎ venerație - aş putea spune. Şi s-a mai gȃndit la ceva autorul cǎrții: la „Pasǎrea mǎiastrǎ” a lui Constantin Brȃncuşi.

Cred cǎ Profesorul Tohǎneanu poate fi onorat cu varianta masculinǎ a Mǎiastrei, adicǎ Mǎiastru. Scriu aceste cuvinte cu oarecare reținere, pentru cǎ sinonimele cuvȃntului exprimǎ doar ȋntr-o oarecare mǎsurǎ impresia  pe care o simte cineva care se lasǎ purtat de Mǎiastrul limbii romȃne ȋn cele aproape 300 de pagini ale cǎrții. Din descrierea fǎcutǎ „pǎsǎrii mǎiastre”, reproduc doar atȃt:

„o pasǎre strǎlucitoare, multicolorǎ, cu forțe magice nelimitate”.

 

O caracterizare care i se potriveşte de minune autorului cǎrții, un strǎlucitor ȋn studiul celor mai de nepǎtruns expresii sau cuvinte romȃneşti,  un multicolor dacǎ stau sǎ mǎ gȃndesc la atȃt de diferitele surse pe care le foloseşte ȋn susținerea argumentului lingvistic, un mare magician pentru cǎ are darul de a „forța” cititorul de a lǎsa cu greu cartea din mȃnǎ, pentru cǎ fiecare paginǎ e plinǎ de informații interesante, prezentate cu exactitatea omului de ştiințǎ, dar totodatǎ cu naturalețea omului pentru care limba romȃnǎ, cu tot ce are ea mai frumos, n-a avut secrete. 

 

Cuvintele mele de laudǎ şi admirație pentru o minunatǎ carte ȋşi desluşesc sensurile ȋncǎ din „predoslovie” (sau prefațǎ), ȋncheiatǎ cu cȃteva cuvinte de mulțumire din partea autorului pentru directorul editurii „Timpul”, care a publicat cartea. Pentru G.I.Tohǎneanu,

„”amǎnuntul” acesta se umple cu un tȃlc covȃrşitor”

 

În „Mǎiastra” carte, autorul, cȃnd comenteazǎ motivul „ochilor”, care 

„se ȋnvecineazǎ, nu o datǎ, cu acela, aproape tot atȃt de familiar, al „mȃinilor”,

 

foloseşte  la un moment dat un adjectiv care, plasat lȃngǎ substantivul care urmeazǎ a fi caracterizat, transmite cititorului cu neegalatǎ mǎiestrie(!) invitația de a-i citi atȃt de interesanta carte. În poezia „Ce este amorul?”, aratǎ autorul studiului, „ochii” nu sunt numiți direct, ci se foloseşte 

„un detaliu suav” (Superbǎ expresie a gǎsit autorul „Mǎiastrei”!)

„Te urmǎreşte sǎptǎmȃni / Un pas fǎcut alene

  O dulce strȃngere de mȃini, / Un tremurat de gene...”  

 

În aceeaşi lucrare, gǎsesc urmǎtoarea exprimare:

„Aceastǎ nuanțǎ semantico-stilisticǎ uşor divergentǎ este „agravatǎ” de realizarea diferitǎ  a ideii de posesiune[...].”

 

Scrierea cuvȃntului „agravatǎ” , adicǎ folosirea ghilimelelor, schimbǎ total sensul exprimǎrii, dintr-o frazǎ negativǎ, ȋntr-una – cȃt se poate de clar - pozitivǎ. Cȃt de simplu pare totul...Dar cȃte ore de studiu, de ȋncercǎri, de notițe, de certitudini şi de incertitudini ȋnseamnǎ aceastǎ aparentǎ simplitate? Profesorul Tohǎneanu nu ne mai poate spune...Ne putem baza ȋnsǎ pe ȋntreaga sa operǎ pentru rǎspuns.

 

În „Mǎiastra” am citit comentarii extrem de interesante vizȃnd o pleiadǎ de scriitori. G.I. Tohǎneanu ia cȃte un cuvȃnt şi-l analizeazǎ ȋn cele mai profunde semnificații pe care le poate avea ȋn diferite fragmente literare aparținȃnd scriitorilor noştri. De exemplu, cuvȃntul „filǎ”

„ȋnzestrat cu o structurǎ sonorǎ limpede, şi armonioasǎ, ȋn stare sǎ sugereze fragilitatea foşnitoare a „foii” de carte, filǎ este aşezat de poeții noştri mai ales la sfȃrşit de vers, unde cutia de rezonanțǎ a pauzei şi „ecoul ritmic” ȋnlesnesc relieful stilistic.” 

 

La marii noştri scriitori 

„nici un semn al ostenelilor acumulate „pe drum” nu se mai strǎvede in textul ultim, care ni se ȋnfǎțişeazǎ „lǎmurat” şi primenit cu straie de sǎrbǎtoare.”

 

Autorul „Mǎiastrei” remarcǎ „şlefuirea” poeziei lui Eminescu, etapele desǎvȃrşirii sale poetice 

„...datoritǎ imensului material de „variante” pe care ni le-a pus la indemȃnǎ osȃrdia de-o viațǎ a lui Perpessicius[...].”

 

Pe parcursul comentariilor mele voi sublinia unele cuvinte sau expresii  din frumoasa limbǎ romȃnǎ care azi sunt utilizate extrem de rar, dar sunt frecvente ȋn exprimǎrile  renumitului Profesor dr. G.I. Tohǎneanu!

 

Nu pot sǎ nu remarc certitudinea autorului cǎ Eminescu, cunoscut pentru

„proverbiala-i insatisfacție fațǎ de sine ȋnsuşi [...], dacǎ ar fi avut parte de o viațǎ mai lungǎ, el ar fi intervenit cu fiecare prilej, „torturȃndu-şi” versurile, supunȃndu-le, adicǎ, unui continuu şi necruțǎtor proces de şlefuire artisticǎ.”

 

Expresia „ca şi” ȋn opera lui Eminescu  este analizatǎ absolut ecepțional de autor. De multe ori, e de preferat „ca şi”, nu din cauza cacofoniei. 

„...adverbul comparativ ca este ȋntǎrit cu ajutorul lui şi, a cǎrui ivire umple un gol prozodic dar, alteori, evitǎ o coliziune foneticǎ dezagrabilǎ.[...] În proza literarǎ eminescianǎ ca şi, spre deosebire de simplul ca, ȋngǎduie, uneori, organizarea ritmicǎ a enunțului, cum se ȋntȃmplǎ ȋn aceastǎ frȃnturǎ de portret din nuvela „Sǎrmanul Dionis”: „Fața era de acea dulceațǎ vȃnǎtǎ-albǎ  ca şi marmura ȋn umbrǎ”.

 

O carte utilǎ pentru specialiştii lingvişti, interesantǎ pentru amatorii care vor sǎ ştie mai mult. Sunt verbe puțin folosite ȋn vorbirea curentǎ de astǎzi, care „reȋnvie” prin strǎdania lui G.I. Tohǎneanu. De exemplu, a mȋneca (folosesc grafia autorului, aşa cum e ȋn carte) are sensul de „ a se scula de dimineațǎ”. Explicațiile, ȋn majoritatea lor, pleacǎ de la originea latinǎ sau nelatinǎ  a cuvȃntului, dar asta e treaba cititorului de a le gǎsi, savura şi a ȋncepe cu nerǎbdare un alt capitol din carte!

 

Cȃnd analizeazǎ un cuvȃnt, autorul se foloseşte de operele mai multor scriitori romȃni. De exemplu, verbul „a pǎsa” (cu sensul „ a se sinchisi”) e obsevat la Eminescu, Arghezi, Sadoveanu, Creangǎ. Citatele sunt alese cu grijǎ, foarte exact „drǎmuite” pentru a ȋntǎri explicațiile şi a nu obosi inutil pe amatorul de literaturǎ fǎrǎ veleitǎți de cunoscǎtor profund al subtilitǎților limbii romȃne.

 

O remarcabilǎ – şi bine argumentatǎ- constatare pe care o face autorul cǎrții este cǎ 

„Eminescu, saturat de lecturi şi deschis celor mai surprinzǎtoare asocieri, nu ȋnvedereazǎ nicicȃnd datele livreşti ale erudiției sale [...] ci le fereşte de o luminǎ prea crudǎ, retrǎgȃndu-le şi adǎpostindu-le ȋn substructura imaginii şi lǎsȃnd cititorului [...] bucuria redescoperirii şi a ȋmplinirii lor din zestrea cugetului şi a simțirii sale.”

 

G.I. Tohǎneanu ilustreazǎ cele afirmate folosindu-se de poezia „Glossǎ”.

 

Exista ȋn „Scrisoarea III” un verb („fǎcum”), un arhaism, utilizat  ȋncǎ de pe vremea Poetului ȋn varianta cunoscutǎ şi azi („fǎcurǎm”). Despre aceastǎ ȋnlocuire din textul poeziei („fǎcurǎm” ȋn locul lui „fǎcum”), autorul cǎrții spune cǎ faptul 

„este un reflex al unei elevate atitudini estetice cu implicații morale. [...]. Dupǎ ce ascultǎ şi se bucurǎ  [...] de sunetul ei ruginit, poetul se hotǎrǎşte sǎ o retragǎ din textul destinat tiparului.”

 

Am gǎsit o inversiune de cuvinte care mi s-a pǎrut ȋncȃntǎtoare, de aceea o reproduc aici. Comentȃnd un anumit moment din „Scrisoarea III”, profesorul Tohǎneanu scrie:

„Mesagerul lui Mircea nu-şi pierde cumpǎtul, rezumȃnd ȋn trei, numai, cuvinte o ȋntreagǎ istorie: Noi? Bunǎ pace!...”

 

Continuȃnd savuroasa carte, am gǎsit ceva asemǎnǎtor:

‚Aşa se cheamǎ primul din cele patru, numai, capitole ale capodoperei lui Mateiu Caragiale”

 

O carte pentru specialişti şi pentru nespecialişti totodatǎ. O carte pe care, citind-o, oricine are ceva de ȋnvǎțat. Autorul pleacǎ de la un cuvȃnt dintr-o operǎ literarǎ şi ne reliefeazǎ şi cele mai ascunse, chiar neaşteptate sensuri ale lui. De la „broboadǎ”, care poate fi lǎsatǎ peste ochi şi peste urechi, cuvȃntul „ȋmbrobodit” este explicat – cȃt se poate de logic -  prin pierderea acuitǎții vizuale şi auditive, fiind astfel mai vulnerabil la acțiunea de a fi amǎgit, ȋnşelat, adicǎ ȋmbrobodit!

 

Comentariile autorului pe marginea unui cuvȃnt sau a unei expresii sunt „presǎrate” cu citate din scriitori  romȃni sau strǎini, din cǎrți sfinte sau din nemuritoare legende. Un „mic” exemplu: adjectivul „nemernic” şi derivatele sale ȋşi gǎseşte – doar la paginile 114-115 ! – reflectarea ȋn „Povestea lui Stan Pǎțitul”-de Ion Creangǎ, „Odiseea” – tradusǎ de George Murnu , „Biblia de la Bucureşti – din 1688, poezia „Fata morarului” de George Coşbuc, „Neamul Şoimǎreştilor” de Mihail Sadoveanu, „Cazania” lui Varlaam, „Psaltirea ȋn versuri” din 1673 a lui Dosoftei, „Noul Erotocrit” de Anton Pann, „Povestea porcului” de Ion Creangǎ!

 

Doar aceastǎ ȋnşiruire este deja o dovadǎ a muncii enorme desfǎşurate de autor pentru a desluşi chiar şi cele mai neuzuale sau uitate sensuri ale unor cuvinte sau expresii romȃneşti.

 

Nu de puține ori mǎ „ȋntȃmpinǎ” (folosesc acum cu aleasǎ prețuire una dintre formulǎrile preferate ale Profesorului Tohǎneanu) ȋn aceastǎ carte nişte „inovații” care mǎ bucurǎ şi-mi vine impulsul de a spune tuturor ce minunǎții stilistice se gǎsesc ȋn paginile volumului. Un exemplu, dintre multe altele:

„Faptul cǎ, ȋn multe din citatele in versuri, de care m-am folosit pȃnǎ acum, prag rimeazǎ cu drag sporeşte conotațiile cuvȃntului cu ȋncǎ una, aceea a intimitǎții  şǎgalnice.

 

Un capitol ȋncepe cu bine-cunoscutele versuri de petrecere „Mȃnǎ birjar / Şi du-mǎ-n noapte/”. Autorul pleacǎ ȋn dezvoltarea considerațiilor sale pe seama cuvȃntului „mȃnǎ” (scris „mȋnǎ” , la fel ca toate cuvintele care şi-au schimbat grafia lui ȋ ȋn ȃ, acolo unde este cazul) cu o frazǎ din care reproduc partea de ȋnceput, deosebit de savuroasǎ pentru un cuvȃnt pe care l-am observat:

„Am pomenit aceste cȃteva versicule cu un uşor iz de mahala[...].” 

 

Am cǎutat cuvȃntul „versicule” peste tot, dar n-a fost chip sǎ-l gǎsesc. Ce ȋnseamnǎ nu-i deloc greu de intuit. Mie mi-a plǎcut foarte mult aceastǎ inovație literarǎ venitǎ din partea unui om pentru care limba romȃnǎ a fost sensul vieții!

 

Sursele de inspirație folosite de autor sunt nu numai literatura romȃnǎ  sau mondialǎ. Am constatat cu surprindere şi cu ȋncǎ un plus de admirație pentru neobositul cercetǎtor al limbii romȃne, G.I.Tohǎneanu, cǎ, vorbind despre cuvȃntul „pǎun” şi derivatele sale, Profesorul s-a inspirat şi din Cartea de telefoane a municipiului Timişoara, de unde, cu binecunoscuta-i meticulozitate, primim informația cǎ numele de familie Pǎun aveau 24 de abonați, Pǎuna erau 3 abonați, Pǎunescu erau 21, ş.a.m.d.

 

Dupǎ cum sper cǎ (v)-am convins, peste tot, autorul cǎrții vede legǎtura indestructibilǎ dintre  Cuvȃnt, lingvisticǎ şi literaturǎ. Cuvȃntul, dupǎ spusele Profesorului, 

„ȋşi aflǎ cea mai nobilǎ dintre ȋntruchipǎrile sale ȋn literaturǎ, ȋn Poezie.”

 

Pentru mine, „Mǎiastra” şi-a gǎsit un nou „detaliu suav” sau o „ȋntruchipare” ȋntr-o carte  scrisǎ de un Profesor admirator ca nimeni altul al limbii sale materne, carte care mi-a produs un infinit de emoții şi de aduceri aminte pe care le ferec ȋn interiorul ființei mele.