păsările își abandonează neliniștea în dâre lungi și ascuțite

decupând cerul de pielea singurătății

sus

ochii mei devin o depărtare cu cicatrici și lavă fierbinte

mă învălesc și tac

viața mea preferată o scriu cu sânge lucios și uneori albit de tandrețe

numai dacă aș avea puterea să strâng din dinți

și să pornesc în cel mai lung drum care duce până la tine 

viața mea preferată

pentru care uneori n-am puterea să închid ochii

și orice vis devine o zbatere ce întunecă

această noapte 

nu sângerează mai mult

decât o femeie cu buzele

înmuiate-n întuneric.

 

AUTOR: Antonia Zavalic

17.10.2015