CARTE: „Istorie şi tradiție pe Valea Rȃului (Vaser)” de Ştefan Andreica Imprimare 1304 Afişări
Scris de Horia Picu   
Sâmbătă, 05 Septembrie 2015 17:03
O carte scrisǎ cu inspirația celui care are legǎturi afective (accentuate prin locul naşterii şi meserie) clare cu Valea Vaserului. Demn de tot respectul e consecvența cu care autorul, ȋn excepționalul sǎu tratat precizeazǎ de fiecare datǎ:Valea Rȃului (Vaser). E bine sǎ ne amintim cǎ la ȋnceput locul se numea Valea Rȃului. Apoi, istoria a intervenit pe cǎile doar de ea ştiute, şi locul s-a numit Valea Vaserului.
 
Aşadar, „Istorie şi tradiție pe Valea Rȃului (Vaser)” este, dupǎ pǎrerea mea, nu doar o carte, ci, mult mai aproape de adevǎr, un tratat ştiințific extrem de complex, care cuprinde istorii din cele douǎ mari rǎzboaie ale lumii, toponimii ale locurilor, dicționare de regionalisme, fotografii de ieri, alǎturate prin strǎdania neobositǎ a autorului de alte fotografii ale aceloraşi locuri fǎcute ȋn ultimii ani. Toate aceste date cuprinse ȋn carte sunt scrise cu talent de Ştefan Andreica. În cartea domniei sale, am citit:
„Din punct de vedere peisagistic, Valea Vaseului are un mare farmec. Apa curge la vale cu unde verzui ȋnspumate. Ca nişte mǎrețe culise apar grupe de stȃnci prin albia puternic ondulatǎ a vǎii. La fiecare curbǎ ochiul este surprins de o imagine nouǎ, minunatǎ.”             
 
Mergȃnd pe ideea consemnatǎ de autor cu multǎ inspirație ȋn carte, pot spune cǎ stilul, acuratețea exprimǎrii, enorma documentație folositǎ, cercetarea ȋn arhive, sunt argumente pentru a mǎ declara plǎcut surprins de aceastǎ excepționalǎ carte!
 
Ştefan Andreica lǎmureşte cu documente (lista surselor folosite ȋn lucrare e extrem de lungǎ, dar, indispensabilǎ ȋn cazul unui asemenea uriaş demers ştiințific precum cel fǎcut de autor!) de ce scrie cu consecvențǎ „Valea Rȃului (Vaser)”:
„...romȃnii au fost primii plutaşi pe Valea Rȃului (Vaser), ȋnaintea țipțerilor, colonizați ȋn Vişeu de Sus pentru prima datǎ ȋn 1779.”
 
Ce importanțǎ economicǎ avea Sighetul cu peste 300 de ani ȋn urmǎ...
 „La 1702 austriecii vorbeau despre exploatarea lemnului pentru plute, necesare transportului sǎrii de la Sighet ȋn Ungaria, pe Tisa.”
 
Sau cȃt de mare accent se punea pe buna rȃnduire a actelor care atestau proprietatea, ȋntr-o perioadǎ ȋn care, ȋn sudul țǎrii, proprietatea pǎmȃnturilor deținute se justifica aproape ȋntotdeauna prin cuvȃntul dat... Dar atunci cuvȃntul rostit avea putere de lege sau de autentificare notarialǎ din zilele noastre:
„...descrierea comitatului Maramureş, realizatǎ de cǎtre inginerul topograf Caraciolli, la ȋnceputul mǎsurǎtorii topografice jozefine, 01.iun.1767[...].”
 
Şi atunci, dar şi azi, se fǎceau şi se fac lucruri negȃndite. 
„Împǎratul Iosif al II-lea, la 13 iul. 1773, ȋn timpul vizitei sale ȋn Maramureş a constatat tǎiatul haotic al pǎdurilor din aceastǎ zonǎ.”
 
Încǎ un argument de ce la ȋnceput a fost „Valea Rȃului”, redenumitǎ mai apoi „Valea Vaserului”, ni-l dǎ acelaşi ȋmpǎrat Iosif al II-lea, care, cu ocazia vizitei amintite, remarca faptul cǎ 
„toți locuitorii din ȋntreaga vale sunt romȃni, cei mai mulți oameni liberi, ȋnstǎriți, nu presteazǎ robotǎ, lucreazǎ numai pentru sine.”
 
Normalizarea exploatǎrilor forestiere  (piedutǎ din nou, se pare...) s-a produs din 1770, cȃnd
„... s-a ȋnfiintat Oficiul Silvic Vişeu, antecesorul Ocolului Silvic Vişeu, „cu sarcina declaratǎ de schimbare a modului de exploatare a pǎdurilor de cǎtre proprietarii privați, ce constituiau un numǎr mare de plute anual, neplǎtind nimic ȋn loc”.”
 
A fost odatǎ o lume ȋn care oamenii se respectau mult mai mult ȋntre ei:
„La adunǎrile composesoratelor, preşedintele se adresa sǎtenilor prin cuvintele: „Cinstiți boieri şi domni de vițǎ veche”.”
 
Ştefan Andreica explicǎ etimologia unor cuvinte folosite prin pǎrțile locului (dar care pot fi extinse la ȋntreaga țarǎ, pȃnǎ la urmǎ):
„...ca amintire a vechii lor tradiții voievodale de nobili, femeilor nu li se zicea „muiere”, ca ȋn general ȋn Transilvania, ci „borese”, ceea ce echivaleazǎ cu titlul de „boiereasǎ”, iar copiilor nu li se spunea bǎiat şi fatǎ, ci „cocon” şi „cocoanǎ”.”
 
Termenul „miliție” nu poate fi atribuit perioadei comuniste din Romȃnia. E totuşi de remarcat, prin strǎdania neobositǎ a domnului Ştefan Andreica, precizarea cǎ „miliție” ȋnsemna atunci o parte a armatei (cel puțin militari ai batalionului 8 Infanterie Landsturm.)
„...ȋn 15 oct.1914, preotul din Vişeu de Jos a raportat episcopului despre faptul cǎ ȋn Vişeu de Sus, Moisei, Borşa şi ȋn Sǎlişte era foarte multǎ miliție.”
 
Pesemne cǎ şi ȋn perioada ȋnceputului de secol XX, oamenii erau mult mai corecți dacȃt cei de azi... Autorul aminteşte de un padurar şef (al cǎrui nume meritǎ consemnat, fǎrǎ discuție: Rusniak). Trupele luau lemne din pǎdurea sa, dar pentru asta pǎdurarul nu s-a plȃns niciodatǎ. 
„El ȋi ȋnțelegea pe militari şi iubea stilul german. Dar avea neplǎcuta sarcinǎ sǎ constate exact ce valori pierdea statul austro-ungar , pentru cǎ, deşi sunǎ de necrezut, statul german trebuia sǎ plǎteascǎ aliatului aceste lemne pȃnǎ la ultimul bǎnuț, deşi trupele germane nu fǎceau altceva decȃt sǎ apere cu sȃngele lor granițele statului austro-ungar.”
 
Ştefan Andreica a cǎutat prin arhivele istorice şi transmite o informație care trece de limita strictǎ a cuvintelor. Interesantǎ e consemnarea scrisǎ lǎsatǎ de un participant la luptele din primul rǎzboi mondial de pe Valea Rȃului (Vaser):
„Aruncȃnd armele şi aparatele, ruşii au fugit pe pantǎ ȋn jos ȋnapoi, pe unde au venit. Nu au mai atacat a doua oarǎ. Muniția aruncatǎ era ȋn mare parte alcǎtuitǎ din proiectile dum-dum.”
 
Amintesc faptul cǎ proiectilele dum-dum sunt/au fost fabricate astfel ȋncȃt sǎ explodeze ȋn corpul omului, producȃnd rǎni deosebit de grave. Deşi folosirea lor a fost interzisǎ prin Declarația de la Haga din 1899, se pare cǎ unii combatanți le foloseau ȋn primul rǎzboi mondial...
 
În componența armatelor combatante intrau multe etnii:
„Bateriile ofereau ȋn componența lor o imagine tipicǎ a multiculturalitǎții, monarhiei dunǎrene (austro-ungare). Nemți, unguri, romȃni, slovaci, toți amestecati, iar comandanții trebuiau sǎ repete tot ce depǎşea cuvintele simple de comandǎ ȋn trei-patru limbi[...].”
 
Dorința de pace e, pȃnǎ la urmǎ, mai puternicǎ decȃt ȋncrȃncenarea pe viațǎ şi pe moarte a rǎzboiului. Pe la sfȃrşitul luptelor, se putea vedea o scenǎ care mi-a amintit de pactul de non-combat dintre trupele germane şi cele engleze ȋn timpul unui Crǎciun din primul rǎzboi mondial.
„Era o imagine ciudatǎ ȋn acele zile, sǎ vezi ruşii şi nemții sus pe Comanu plimbȃndu-se liber prin tranşeele lor, iar ȋntre obsatacolele ambelor tabere sǎ vezi ofiterii ȋn discuții reciproce.”
 
Dar, rǎzboiul dus pe Valea Rȃului (Vaserului) n-a ȋnsemnat doar ȋncrȃncenare maximǎ de luptǎ pe viațǎ şi pe moarte.  Oamenii s-au şi bucurat de zilele cu zǎpadǎ.
„Pe o vreme minunatǎ de iarnǎ s-au ȋntrecut aici ofițeri şi echipaje la alergat şi sǎrit pe schiuri. Astfel, la zile de chin şi agitație au urmat cȃteva ore de bucurii şi relaxare, pentru a se pǎstra inima şi trupul sǎnǎtoase.”
 
Viața şi moartea, rǎzboiul şi sportul montan se gǎseau ȋn acelaşi loc: pe Valea Rȃului (Vaserului). Funicularul folosit la transportul materialelor era mijlocul de transport al unor  vȃnǎtori care nu mai voiau sǎ facǎ efortul de a urca pe jos. Acelaşi funicular putea deveni oricȃnd 
„un „memento mori” vizibil, atunci cȃnd se deplasa prin aer cu un sicriu simplu, de fag, coborȃnd un luptǎtor pentru odihna veşnicǎ.”
 
Cantinele trupelor germane erau ȋntotdeauna bine aprovizionate, inclusiv cu tutun şi ciocolatǎ. 
„Inclusiv bere bavarezǎ a fost de mai multe ori adusǎ cu vagoanele pe front[...].”
 
Citind cartea, rǎspunsul la ȋntrebarea care vremuri au fost mai bune, este unul singur...Ştiați cǎ pe vremuri cabanele ridicate erau mult mai bine dotate ca cele din zilele noastre?
„În special cabana ridicatǎ de colonelul Leonard Mociulschi oferǎ cǎlǎtorului ceea ce nici n-ar fi visat - un pat bun, un aşternut cald, o salǎ de baie, o salǎ de bibliotecǎ luminatǎ, biliard, radio şi bufet.”
 
Istoria, gradul de civilizație, granițele, se schimbǎ mereu, deşi ni se par a fi veşnic aceleaşi...
„De la cabane şi pȃnǎ la fosta  granițǎ polonezǎ nu erau mai mult de doi kilometri.” 
 
Anul 1913 a ȋnsemnat ȋnceputul demersurilor fǎcute pentru construirea unei fabrici de lapte pe muntele Lutoasa. Lǎptǎria era la ȋnǎlțimea de 1700 metri, a avut o capacitate de 160 de vaci, ai cǎror proprietari erau locuitorii de pe valea Izei. Acum, trebuie fonduri europene...Sau, poate cauza pentru care nu mai suntem ȋn stare sǎ fim ce-am fost, este, aşa cum foarte bine spune Ştefan Andreica,
„pentru cǎ nu ne implicǎm şi cu sufletul!”
 
Pe drumul care duce de la Vişeul de Sus la Fǎina şi Macȃrlǎu era (sau poate este ȋncǎ vizibil?) un cimitir unde erau ȋngropați şi cȃțiva militari bavarezi.
„În fiecare an, de Sf. Maria, fetele de la Lutoasa au fǎcut un pelerinaj la aceste morminte pǎrǎsite şi uitate, ȋmpodobindu-le cu flori. Boceau acei soldați germani pe care nu i-au vǎzut niciodatǎ şi care au murit pentru o cauzǎ neȋnțeleasǎ de ele”
 
Dupǎ ce precizeazǎ sursa de unde este luat acest pasaj, autorul tratatului completeazǎ cu cȃteva cuvinte la care se simte pǎrtaş oricine le citeşte:
„Ce gest minunat al acelor fete simple pentru oameni strǎini de neamul şi de limba lor!”                                 
 
Am avut şi avem unii dintre noi, romȃnii, un dispreț teribil pentru tot ce-i romȃnesc, inclusiv pentru limba romȃnǎ. Autorul foloseşte o sursǎ din 1938, unde se poate citi:
„Un defect mare al nostru, al romȃnilor, este iubirea de tot ce este strǎin şi de multe ori, nesocotirea şi disprețuirea a tot ce este romȃnesc. Şi acest defect se simte mai ales ȋn vorbirea noastrǎ.”
 
Pot eu sǎ nu dau dreptate celui care a scris rȃndurile  de mai sus cȃnd am vǎzut cu ochii mei o deşteaptǎ la televizor care ȋn loc sǎ spunǎ cǎ nu mai sunt bilete pentru un spectacol, a zis cǎ biletele sunt sold out?...
 
Chiar titlul articolului din care am citat mai ȋnainte este ales parcǎ pentru a medita mai profund la cele cȃte au trecut peste neamul romȃnesc şi la faptul cǎ poate ar fi fost mai bine dacǎ avȃnd mai multǎ demnitate, ne-am fi pǎstrat ceva de neprețuit: „Graiul nostru vȃnǎtoresc”...
„Acest grai vȃnǎtoresc, dupǎ Unirea cea mare, s’a retras ȋn creerii munților, unde ȋncǎ se mai pǎstreazǎ curat ca izvoarele limpezi şȋ reci de acolo, lǎsȃnd ȋn restul țǎrii o corciturǎ de limbǎ pocitǎ, cu un amestec de tot felul de cuvinte,[...], strǎine de codrul, cȃmpul sau muntele romȃnesc!”
 
Consider cǎ aceste cuvinte nu mai trebuie comentate. Ele trebuie doar sǎ fie ȋnsoțite de un oftat prelung, ba mai bine de un suspin...
 
Cartea pe care v-o recomand cu toatǎ sinceritatea are, dupǎ cum spuneam, şi un dicționar vȃnǎtoresc, are şi studii de toponimie plecȃnd de la numele unor animale prezente prin Valea Rȃului (Vaserului). 
 
O lume frumoasǎ, peisaje ȋncȃntǎtoare, trasee montane de vis, istorie, geografie, nostalgia unor locuri şi a unor amintiri trǎite de autor sau ale altora consemnate ȋn diferite publicații. O infinitǎ dragoste pentru om şi sǎlbǎticiuni, pentru pǎmȃntul pe care calcǎ şi de plǎcere, şi datoritǎ serviciului pe care-l are. Ceea ce a scris Ştefan Andreica are douǎ mari atuuri: e neprețuitǎ şi admirabilǎ pentru efortul imens fǎcut de autor pentru a o scrie. Cinste lui!
 
Am aflat cǎ „Istorie şi tradiție pe Valea Rȃului (Vaser)” se gǎseşte doar la chioşcul de ziare din Vişeul de Sus. Cȃtǎ nedreptate... De ce nu se poate cumpǎra ȋn librǎriile din Maramureş? Dacǎ celor care ar putea remedia problema le lipseşte soluția, mǎcar sugestia ca acest extraordinar de interesant tratat care e, ȋn definitiv, o parte a infinitului nostru Maramureş, sǎ fie gǎsit ȋn stația cǎii ferate de unde pleacǎ mocǎnița,  poate fi o micǎ reparație fațǎ de un om care, ȋntr-adevǎr, iubeşte locul unde s-a nǎscut.
 

Share