Emilio, personajul principal al romanului „Chitaristul”, trece prin viațǎ ȋnvǎțȃnd din experiențele trǎite. Exact ca-n realitate. Un roman aproape (citiți interviul dat de autor) autobiografic, care trece de bariera banalului fiind mult ȋmbunǎtǎțit la capitolul „artistic” de  figurile de stil absolut remarcabile, frumoase şi poate uneori neaşteptate, dar de fiecare datǎ fǎcȃndu-şi efectul dorit. 

Traducǎtoarea  romanului, Cǎtǎlina Iliescu Gheorghiu nu e deloc pudicǎ şi apreciez cǎ n-a ȋncercat sǎ gǎseascǎ nişte echivalente poate mai uşor de acceptat ȋn anumite situații descrise de Luis Landero. 

 

Personajul lui Landero are o viațǎ cenuşie, cu un loc de muncǎ ȋntr-un atelier mecanic unde senzatia principalǎ era cǎ din momentul intrǎrii acolo nu fǎceai altceva decȃt sǎ cobori, sǎ te afunzi ȋntr-un loc fǎrǎ ieşire:

„...ȋn atelier se cobora pe o rampǎ ȋn spiralǎ, şi chiar din prima clipǎ am avut senzația unei cǎderi ȋn capcana leului-furnicilor, o larvǎ [...] care locuieşte sub pǎmȃnt, unde ȋşi sapǎ nişte conuri de nisip[...] pe a cǎror pantǎ alunecǎ fǎrǎ scǎpare victimele[...].”

 

O existențǎ dusǎ pȃnǎ la automatisme: munca ȋn atelier, studiile de la seral şi ȋntoarcerea acasǎ tȃrziu, ȋn noapte, cȃnd

„Strǎzile erau pustii şi ȋntunecoase, iar eu mergeam cu pas grǎbit şi uneori ȋmi auzeam ecoul paşilor  rǎsunȃnd ȋn depǎrtare, ȋntr-o dimensiune irealǎ, [...], ca şi cum noaptea ar fi fost o gaurǎ de canal care mǎ absorbea ȋmpreunǎ cu ultimele reziduuri ale zilei[...].”

 

Emilio  nu vede nicio ieşire din viața fǎrǎ bucurii pe care o duce:

„Nu numai ȋn atelierul mecanic, ci ȋntreaga  mea viațǎ era un soi de cǎdere ȋn capcana leului – furnicilor, iar recompensa nu era cu mult mai de soi decȃt cea a cȃrtiței ȋn vrednicul ei labirint de umbre.”

 

Întȃlnirea cu vǎrul sǎu Raimundo schimbǎ tot. Acesta a avut succes ȋn Franța şi vrea sǎ se ocupe de educația muzicalǎ a lui Emilio. Lecțiile de chitarǎ şi ȋntȃlnirile din ce ȋn ce mai dese şi mai „aprinse” acasǎ la nevasta şefului, schimbǎ acea stare de „fǎrǎ perspective” prezentatǎ de autor ȋn primele pagini.

 

Emilio spune despre Adriana, soția şefului de atelier:

„Mi s-a pǎrut cǎ, deşi era frumoasǎ, chiar foarte frumoasǎ, ceva din ea contrazicea  aceastǎ frumusețe. De parcǎ eleganța şi farmecul ei, care ȋn aparențǎ se gǎseau la vedere, ar fi fost proiectate pe un fond neutru care le ȋncețoşa şi le conferea o vagǎ condiție de abstract.”

 

Lecții de chitarǎ şi pasiune la care chiar Adriana ȋl ȋncurajeazǎ pe cel care se vede cǎzut ȋntr-o altfel de capcanǎ a leului- furnicilor

„Am vǎzut-o ȋncadratǎ ȋn gȃndul meu şi era extrem de frumoasǎ şi, aflȃndu-mǎ ȋn pragul somnului, m-am cufundat ȋn nostalgia frumuseții ei intangibile.”

 

În final, Adriana dǎ dovadǎ de multǎ cruzime ȋn jocul dragostei cu Emiliano. De ce o face, nu reiese foarte clar. Nici Luis Landero nu ȋnlǎturǎ acest semn de ȋntrebare. Într-un interviu despre romanul „Chitaristul”, autorul spunea:

„Adevărul este că nu știu dacă cruzimea ei este o plăcere perversă sau este falsă, pentru a-l ajuta pe Emilio să caute un alt drum în viață, diferit de cel dictat de prima iubire exaltată, care poate fi efemeră și l-ar obliga să aleagă o destinație care poate nu ar fi cea mai bună pentru el.”

 

Emilio ȋşi trǎieşte cu intensitate  viața,  chiar o face periculos uneori. Oricum anii trec repede...Profesorul lui de filosofie din liceu, spunea:

„Te naşti, creşti, ȋți faci de lucru, visezi, mori, eşti uitat. Cam ǎsta e subiectul vieții.”

 

Parafrazȃndu-l pe autor, pot spune: cam ǎsta e subiectul romanului. Sigur cǎ subiectul vieții e mult mai amplu şi mai diversificat, chiar dacǎ ȋn cea mai mare parte a existenței mulți ȋşi fac de lucru. Sau se prefac?...