Untold (poezie de Antonia Zavalic) Imprimare 1095 Afişări
Scris de Antonia Zavalic   
Duminică, 02 August 2015 05:31

Câteodată visez
acele locuri albe, 
rămășițele spitalelor în care veneam să privesc
cum viețile sunt salvate și ulterior părăsite
vedeam oameni triști, tăcuți 
în gândurile lor și parcă toată lumea se termina fix în acea zi, nu mai era timp de rămas bun
sau de dragoste
poemele erau pictate cu sânge și se pierdeau 
în patul uitării
răsfoiai fotografii și în fiecare duminică te duceai să aprinzi o lumânare pentru cei dragi
nimeni nu se poate sătura la infinit numai din bunătate 
uneori ajungi să-ți pui mâinile în cap și să te mulțumești că muzica nu te-a ocolit
nici măcar cuvintele
sau greutățile vieții
totul este o epuizare de primă clasă
iar tu ești amorsat cu 
îndurări și curaj să-ți tolerezi sufletul 
înainte să închizi ochii
ceea ce am adunat e vânt ce trece prin tot omul și nimeni nu va ști
câte stele ni se plimbă sub haine când trupurile noastre ne strivesc
ca două rubine în delir 
așa cum
fierul se topește în rugină 
adulmecând regrete și întuneric
așa cum orice urlet se strânge departe într-o galaxie a ploilor de vară infinite 
și presimt că în curând nu o să putem trasa granițe între tandrețe 
și înfiorare
ca orice făptură supusă morții
frumusețea 
are un loc tainic de stingere.
 
Poezie de Antonia Zavalic
2 august 2015

Share