De reţinut din capul locului, adică din chiar titlul volumului apărut în anul 2015 la Editura PapiruS Media, că poetul Mihai Horga nu are în vedere visele sau imaginile plăsmuite în somn, care – aşa cu ştim – fac casă bună cu închiderea în sine prin preocuparea obsesivă a celui în cauză cu interpretarea acestor neastâmpărate zămisliri ale conştientului somnoros (sau poate că ale inconştientului mereu poznaş), ci se arată într-atât de însetat de tot ce-i omenesc, încât în atotomeneasca sa generozitate lirică pune la dispoziţia cititorilor interesaţi întrega arhivă a visurilor sau năzuinţelor sale profund umane – căutate, aflate şi în felurite moduri încercate până la vârsta senectuţii.

Prin urmare, departe de scuzabila închidere datorată inerentelor eşecuri şi suferinţe, închidere care merge mână-n mână cu acreala şi nemulţumirea (altfel spus cu înţelepciunea pesimismului), la Mihai Horga depistăm în tinereţea versurilor şi zburdălnicia rimelor o totală deschidere spre om şi eternele lui probleme (viaţa, dragostea, credinţa, moartea etc), desigur, cu un plus de interes şi îngrijorare pentru multele şi devastatoarele probleme create românilor şi României de absolut toţi guvernanţii postdecembrişti, bunăoară aşa ca vitala chestiune a măcelăririi pădurilor: „Pădure frumoasă, tu viaţă ne dai/ De ce soarta-i crudă, de ce duşmani ai/ De ce sunt pe lume şi cozi de topor?/ Pădurea-mi şopteşte cu foşnet uşor: «Când pui întrebări, sentimentele dor...» (Pădurea).

De remarcat că această largă deschidere a lui Mihai Horga spre semeni se materializează artistic nu doar prin discreta dar omniprezenta credinţă creştină, care în poezia Mântuitorul se afirmă făţiş şi fratern: „Fraţi creştini, să ne smerim/ de vrem să ne mântuim”, ci şi prin predilecţia lui spre pamfletul animat de-o elegantă şi, totuşi, neiertătoare ironie: „În urbea asta nu avem tramvai/ Şi nici nu cred că vom avea vreodată,/ Dar sfânta mămăligă încă mai/ O vom avea-n ceaunul de pe vatră” (Patriotism local).

Prezentul volum antologic, dedicat de autor soţiei sale („Soţiei – fir de trandafir/ În anul nunţii de safir), fiind un plăcut amalgam de doruri (Dor de Iaşi), năzuinţe, iubiri discrete (Tu, Sâmburele) şi invitabile regrete (Remember), pare un vast triptic al condiţiei umane: copilăria şi tinereţea asociate cu verdele, maturitatea creatoare redată în culorile raţionalităţii şi responsabilităţii pentru cele făptuite cu voie au făr’ de voie, iar bătrâneţea asociată şi redată în chip firesc cu albul iernii. Dar o iarnă, ne spune poetul, care „răul a-ngheţat/ Speranţa se reaprinde/ Sângele e mai fierbinte” (Iarna).

Sau – de ce nu? – un dulce-acrişor cocteil de doruri, speranţe şi certitudini în vremelnicia omului: „Din neant venim/ În neant plecăm/ Prea puţin trăim/ Şi prea mult visăm...” (To be or not to be), ori acele rafturi ale vieţii, pe care ni le prezintă autorul în poezia Arhiva visurilor.

Sighetu Marmaţiei,

AUTOR:George PETROVAI

5 iunie 2015