“Sacrul şi profanul”, o carte aparţinând  filosofului Mircea Eliade, carte care s-ar fi putut numi la fel de bine “Sfântul şi ignorantul”, sau “ Religiosul şi necredinciosul”.               

Esenţa lucrării este că nu putem vorbi de persoane 100% nereligioase. Într-o recenzie pe care am citit-o pe politeia.org.ro, scrie că

„Spaţiul profan păstrează  locuri “privilegiate”, deosebite de celelalte, memoriile primare din copilărie, cu sărbătorile religioase petrecute în familie. Aceste spaţii devin “locuri sacre” pentru că determină o breşă în universul ulterior de credinţe sau de lipsa lor, a persoanei implicate.”

 

Autorul cărţii pe care v-o prezint astăzi  precizează că 

„Sacrul şi profanul sunt două modalităţi de a fi în Lume, două situaţii existenţiale asumate de om de-a lungul istoriei sale. […] …sacrul si profanul[…] sunt  importante atât pentru filozofi, cât şi pentru orice cercetător care doreşte să cunoască dimensiunile posibile ale existenţei umane.”

          

Şi cine putea mai bine să cunoască şi apoi să scrie despre „dimensiunile posibile ale existenţei umane” decât Mircea Eliade? Autorul  observă că unele porţiuni ale spaţiului în care trăieşte omul religios diferă de altele. Citatele din Biblie sunt alese pentru a întări afirmaţiile făcute. 

„„Nu te apropia aici“, îi spune Domnul lui Moise, „ci scoate ţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt“ (Ieşirea, 3, 5).”

Există pentru fiecare om un spaţiu sacru, un loc unde se întâmplă ceva diferit faţă de banalitatea existenţei zilnice. Sunt amintite ca posibile astfel de spaţii, altele decât cele delimitate de  spaţiul bisericesc la care ne gândim automat, locul naşterii, locul primei iubiri, un oraş străin vizitat. Pentru omul nereligios există destule locuri sfinte în accepţiunea pe care el o dă  celor două cuvinte pe care le-am subliniat.

 

Spaţiul în care trăieşte omul (religios sau nu) este eterogen. Eliade argumentează dând ca exemplu o biserică dintr-un oraş. Credinciosul o „vede” ca fiind altceva decât strada pe care se află construcţia pentru închinăciune. Uşa pe care intră pentru reculegere desparte două lumi: cea profană de cea religioasă. Se trece un prag, adică o graniţă care separă două existenţe diferite. Autorul observă că pragul are „rolul” de trecere de la ceva la altceva, mai rar şi mai deosebit, atât pentru laic, dar şi pentru credincios. Pragul locuinţei omeneşti 

„are „paznici“: zei şi spirite care apără intrarea atât de răutatea oamenilor, cât şi de puterile diavoleşti ori de boli.”

 

Este subliniat că

„pragul, uşa arată în chip nemijlocit şi concret continuitatea spaţiului; de aici decurge marea lor importanţă religioasă, care se explică prin faptul că reprezintă simboluri şi vehicule ale trecerii.”

 

Aici îndrăznesc să merg mai departe cu constatarea făcută de Eliade şi să spun că pragul, uşa, sunt simboluri ale trecerii continue dinspre profan spre sacru, dar şi invers, dinspre sacru spre lumea profană.

 

„Spaţiul” despre care  vorbeşte autorul poate fi un teritoriu locuit, sau dacă nu-i locuit, este cel puţin cunoscut sau acceptat pentru necuprinderea sa, cum este Cosmosul. Mircea Eliade face distincţie clară între Cosmos, un fel de loc „al nostru” şi Haos,  imaginat ca un loc 

„străin, haotic, plin de larve, demoni, „străini“ (asimilaţi de altfel duhurilor şi fantomelor).”

 

Haosul se poate transforma în Cosmos, când, 

„Ocupându-l  şi, mai ales, aşezându-se pe acest teritoriu, omul îl transformă simbolic în Cosmos, printr o repetare rituală a cosmogoniei. Ceea ce va deveni „lumea noastră“ trebuie mai întâi să fie „creat”[…]”

 

Eliade constată că: 

„În zilele noastre […] se vorbeşte aşadar de „haos“, „dezordine“, de „bezna“ în care se va cufunda „lumea noastră“.

 

Consecinţele sunt dramatice: 

„Toate aceste expresii înseamnă abolirea unei ordini, a unui Cosmos, a unei structuri organice, şi recăderea într-o stare fluidă, amorfă, adică haotică.”

 

Dacă mă gândesc la sensul foarte particular al sintagmei „lumea noastră” rămânând  în spaţiul de manifestare al haosului autohton, „dezordinea” şi  „bezna” sunt două manifestări ale răului pe care ni le construim singuri, şi nu sunt semne că am dori să încetăm „munca”...

 

Tot în „Sacrul şi profanul” este abordată noţiunea de timp sacru, un timp reversibil, în care se produce 

„reactualizarea unui eveniment sacru care a avut loc într-un trecut mitic, „la începutul începuturilor“.”

 

Pentru omul religios doar timpul sacru e cel care contează, pentru că îl apropie de veşnicie, în care „simte” posibilitatea integrării sale într-o zi. 

 

Eliade observă că şi pentru omul nereligios există o eterogenitate a timpului. Putem vorbi de un timp al muncii, altul al petrecerilor şi al spectacolelor. Din păcate, timpul muncii şi cel al spectacolelor nu se mai pot deosebi la unii, pentru că ambele categorii pot fi puse sub o umbrelă mai cuprinzătoare, numită circ. Mă uit la ştiri la televizor, exerciţiu de rezistenţă psihică la care mă supun seară de seară, apoi  iau o carte şi mă simt mai bine...